GÂND ALB

Într-un moment fără gânduri, doar cu amintiri, ȋntr-un moment alb, blank absolut, cum s-ar spune, ȋncepe să ningă. Experimentez hipnoza şi gândul gol.
Încerc să văd ce rămâne după. După ce deschid din nou ochii şi ȋmi simt vârfurile degetelor arse de ger, după ce am ȋncercat, ȋntr-o clipă de nebunie, să număr fulgii de zăpadă pe care ȋi văd de la geam.
Gând pufos de motan portocaliu, sirop auriu de baclava, răsuflare fierbinte pe pielea curbă dintre gât şi omoplat, poezie de Rimbaud şi acord de Carmina Burana, miros de pâine coaptă ȋn cuptorul de pământ de afară, degetele tale  ȋn părul meu. Râsete.
Mi se ȋnvârt ȋn minte râsetele bărbaţilor mei şi ȋntre toate ȋncerc să ȋl găsesc pe al tău. Nu mai ştiu cum râdeai, nu ȋţi mai aud vocea. Zâmbesc ȋn seara care se lasă peste oraşul din ce ȋn ce mai alb şi mă gândesc că poate zăpada ȋţi ȋnăbuşă vocea, că la primăvară o să ȋţi aud râsul din nou.
Scriam acum ceva timp: “Am fugit de tine cât am putut de tare; doar de mine nu am putut să fug. Doar de imaginile pe care le vedeam peste tot în jurul meu nu am reuşit să mă ascund. Ştiam că nu s-au întâmplat niciodată, dar nu avea nicio importanţă. Te vedeam în oglinda din lift cu o mână pe umărul meu şi cu cealăltă ţinându-mi coarne, ca un copil atunci când face poze; vorbeam cu tine când ieşeam de la duş şi mă uscam pe păr; îţi povesteam ziua mea de muncă în timp ce eram în tramvai seara, cu cartea închisă pe genunchi, prea obosită ca să mai pot citi şi te lăsam uneori să-mi pictezi unghiile de la picioare.
Nu am avut nicio vină pentru toate astea. Dacă ai fi întrebat măcar o singură dată ceva despre mine, dacă ai fi vrut să ştii, măcar o singură dată, jur că nu te-aş mai fi înlănţuit cu atât de multe gânduri, pe care sunt convinsă că nici nu voiai să le ştii.”
Ziceam atunci că e un fragment dintr-o poveste inventată de iubire. Poate că am inventat-o pentru tine, habar n-am.
Pentru mine a fost cât se poate de reală, doar că nu am trăit-o cu tine. Nu poţi trăi poveşti de iubire cu bărbaţi cărora nu le mai auzi vocea. Sau, e o viziune despre o poveste viitoare de iubire, cine ştie.
Mă uit cum ninge, ȋmi ţin strânsă ȋn palme cana cu cafea şi zâmbesc molatec, cum mi-ai zis tu odată. Zâmbesc la gândul ăsta nou, că nu mă ştiam vizionară, dar e mai bine, parcă, să ai viziuni despre poveşti viitoare, decât să inventezi poveşti despre bărbaţi care şi-au pierdut râsetele printre fulgii de zăpadă.
Sirop auriu de baclavale ȋn curte la Mazis Alai, poezii de Rimbaud, ţie o să-ţi placă mai tare Baudelaire şi o să ne certăm pe tema asta, mustăţi de motan portocaliu, şi căţel maidanez scărpinat după urechi, păpădii şi ciocolată, vin roşu, aspru şi sec, dragoni din fum de ţigară şi râsul tău care prinde iarăşi contur printre fulgi.
Mama tocmai mi-a dat un sms de undeva de la munte. Îmi spune că era ȋn clasa a şasea când a văzut ultima dată zăpadă pe brazi şi acum parcă nici nu mai poate vorbi de uimire şi bucurie. Telefonul ei mă irită uşor, pentru că ȋmi spulberă din urechi râsul tău, cel cu greu regăsit şi ȋncerc să-l recompun din resturi de voci pe care le păstrez, din câteva amintiri, prea puţine, din frânturi de gesturi blurate de timp.
Portocaliul strălucitor al unei haine, zgomot surd de motor, un fulger orizontal peste oraş, miros ȋncins de asfalt sub ploaie, şi vocea ta, răguşită ȋntr-o dimineaţă după o beţie.
„Iancu, iar ai scris blegos, ca o mămăligă! Ziceai că o să schimbi tonul şi te faci şi tu om!”, parcă aud din nou ce o să-mi zică.
M-a inspirat fulgul cu numărul douăsutecincizecidemiipatrusutetreizecişidoi pe care l-am numărat. Avea o formă atât de mişto şi mi-a amintit de toate astea. De la el am plecat…
„Numai scuze aud de la tine! Grow up!”

Ştiu…doar că uneori nu prea vreau. Îmi place acolo…mustăţi de motan portocaliu, sirop auriu de baclava şi răsuflare fierbinte pe pielea curbă dintre gât şi omoplat, vocea pe care ţi-am pierdut-o ȋnăbuşită sub fulgii de zăpadă, miros de cărţi răsfoite alene, piciorul meu aruncat atât de firesc peste şoldurile tale, degetele mele care ȋţi zgârâie leneşe pielea din spatele urechii, miros de ciocolată şi vin.

SIMPLE CUVINTE DESPRE GABI

Nu mai ştiu exact când “mi l-au adus”. Cred că era una dintre zilele alea de rahat, când eram singură şi nu puteam să mă duc nici să mă piş, sau să-mi iau un pahar cu apă, pentru că s-ar fi ȋntâmplat un cataclism planetar. Eram atât de obosită şi de sictirită, cum eram mai tot timpu’, de altfel, ȋncât nici nu m-am mai enervat că mi-au trimis să „mă ajute”, un om angajat de o zi, care nu ştia nimic, absolut nimic.
Zilele alea cât a stat cu mine au trecut ȋn ceaţă şi uitare. După ceva timp, când l-am ȋntrebat mi-a zis că m-am purtat frumos atunci, ceea ce mă face să suspectez că minte.
Eu nu mă port frumos, ȋn general, iar atunci, chiar era o perioadă când din spirit de frondă, mai ales, nu făceam asta. Sau poate eram anesteziată de oboseală. Cine să mai ştie? Cui să-i mai pese? S-a prescris naibii, de zece ani.
Ne-am reȋntâlnit ani şi dureri mai târziu şi cumva, dintr-o ceaţă a uitării, parcă, mi-am amintit faţa lui de zilele alea, atunci la ȋnceput. Părea că nu se schimbase nimic. Mereu m-a şocat mutra lui, aia pe care nimeni, nu se poate supăra vreodată. Are un fel de a zâmbi, un fel de a spune lucrurile, de pur şi simplu nu te poţi supăra. L-am văzut mânuind oameni, clienţi de toate felurile, vârstele, gradele de fiţoşenie şi jur că i-a ȋnmuiat pe toţi, fără excepţie. Nu ştiu cum naiba face. Are o inocenţă, o onestitate, care pur şi simplu topeşte. Cred că despre asta e vorba până la urmă.
Îmi amintesc zile lungi şi urâte cu spume, pe care le-am dus până la final doar pentru că râdeam amândoi de nu ne mai simţeam obrajii. Râdeam de oricine şi orice şi mai ales de noi.
În anii ăştia care au trecut, am devenit fără să mă prind prea bine cum, prieteni. Uneori trec luni ȋn şir fără să-l văd, dar dimineţile care ȋncep cu “Bună dimineaţa, Suflete! Ce mai faci?”, şterg toate absenţele.
Mă gândesc mult la el şi mereu m-am ȋntrebat cum de mi-a intrat aşa pe sub piele, de ce ţin la el mai mult decât la alţi oameni, care e formula chimică?
Am descifrat-o ȋntr-un final. E admiraţie, ȋn stare pură, fără să fie condiţionată de ceva, fără să fi fost cerută vreodată, pe lângă afecţiunea care mă leagă de el ca un curent electric.
Nu am cunoscut ȋn viaţa mea un alt om cu o astfel de putere de a se reinventa, cu un astfel de curaj şi ȋncăpăţânare, ȋn ciuda a tot şi a toate şi a avut, măiculiţă Doamne, a avut obstacole şi greutăţi de dat şi la alţii. Uneori, am zis despre el că este chintesenţa şi rezumatul tuturor prejudecăţilor pe care le-ar putea avea cineva pe lumea asta, dar să dea naiba, nu i-a stat nimic ȋn drum. A pus capul ȋn pământ, să nu mai audă şi să nu mai vadă ce e ȋn jur, sau şi-a ridicat fruntea cu mândrie şi nu a ştiut decât un drum: ȋn faţă.
Nu a fost drum pe acolo? Şi l-a făcut. Nu a ştiut să facă ceva? A ȋnvăţat. A fost jos? A găsit el ceva, cumva şi s-a ridicat. Nu i-a mers afacerea? A vândut tot, a ȋnchis tot şi peste câteva luni a luat-o de la capăt, fix cu acelaşi lucru, pentru că asta ȋi place, asta vrea să facă şi i-a ieşit. I-a ieşit, la modul cel mai admirabil.
Îi spun toate căcaturile care ȋmi trec prin cap, sau mi se ȋntâmplă, mai multe decât le spun unor oameni care ȋmi sunt mai apropiaţi, pentru că ştiu sigur că mă ia fix aşa cum sunt, fără să mă judece. Cred că de la ȋnceput, asta a fost o convenţie nerostită ȋntre noi: mă iubeşti aşa cum sunt, sau te duci. Don’t judge, you’re not better, not worse than me. Nu mă păcălesc aiurea, dragoste necondiţionată nu există şi probabil condiţia a fost: dai/primeşti.
L-am „testat” de-a lungul timpului, i-am zis câte una alta, cu ţârâita, cu linguriţa să văd dacă se schimbă ceva, sau de fapt, să mă asigur că nu o să se schimbe nimic. Şi el a făcut la fel cu mine, până ȋntr-un punct, după care s-au rupt băierele poveştilor, we stood naked. Asta sunt. Asta primeşti dacă vrei să fii prieten cu mine. Şi a mai vrut. Şi am mai vrut.
E unul dintre cei mai curajoşi oameni pe care ȋi cunosc. Am mai zis asta, dar nu contează.
Are un car de defecte, dar nu l-am văzut până acum punându-şi măşti să pară ce nu e; poate face asta cu alţii, habar nu am. Faţă de mine nu a ȋncercat. L-am văzut, ȋn schimb, căutând mereu: pe el ȋnsuşi, drumuri, căi, variante.
Într-o seară, ȋntr-un club ticsit de lume care ne ȋmpingea din toate părţile, s-a auzit o şoaptă: Băi, tu chiar ţii la mine?

Băi, suflete nu te pup ȋn fund, că nu am de ce, nu-mi iese nimic la faza asta, da’ să dea naiba, te iubesc cu spume.

DESPRE ZEI

Nu mai zisesem de multă vreme vorbe moralizatoare, din ciclul prinde hoţu’ scoate-i ochii şi m-am gândit să remediez situaţia, aşa că astăzi am să scriu despre Zei.
Toţi am citit Legendele Olimpului, sau cel puţin aşa sper, dar nu despre Zeii ăia vreau eu să scriu acum.
Vreau să scriu despre Zeii personali, ai fiecăruia dintre noi, mai ales despre Zeii mei. Nu ştiu de ce, ȋn momentul ȋn care am ȋnceput să tastez mi-a venit ȋn minte numele uneia dintre cărţile pe care nu am reuşit ȋn veci să o citesc, şi să dea naiba, am ȋnceput-o fără succes de vreo cinci ori. Îi zice „Despre Eroi şi Morminte”, numai că, ȋn capul meu s-a transformat, după legi necunoscute, ȋn „Despre Zei şi Morminte”.
Probabil că nu ȋntâmplător s-a creat melanjul ăsta, pentru că, invariabil, Zeii mei personali au ajuns, mai devreme sau mai târziu, oale şi ulcele.
Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici să nu te ȋnchini lui” (Ieş. 20, 4-5). Pe naiba! Am făcut prostia asta de când mă ştiu, ȋncepând cu tata, şi se pare că nu m-am dezvăţat nici până acum la bătrâneţe.
Ridic oamenii pe piedestal, ȋi poleiesc, le aduc ofrande şi mă aştept ca ei să reacţioneze conform statutului atribuit. Nu mai e nevoie să spun că asta nu s-a ȋntâmplat niciodată, nu?
Cu cel mai mare zgomot mi-au picat de pe piedestalul construit de mine din greu, fix ȋn cap, Zeii autodeclaraţi ai umanităţii contemporane. Păi na, un morman de rahat nu poate sta drept. Corect? Păi şi atunci, cam cât de prostuţă să fi fost eu să ȋmi ȋnchipui că pe un piedestal poate sta drept, dacă nici picioare n-are, cu atât mai puţin coloană vertebrală?
Poate nu sunt tocmai coerentă pentru cititor, că scriu ȋntr-un acces fenomenal de nervi, de furie pe care nu reuşesc să o sting de luni bune.
The immortals, Zeii atotstăpânitori şi cunoscători, my own, personal Pantheon, sunt mai de rahat, parcă decât toate legendele pe care le-am auzit de-a lungul timpului. Zeii sunt cruzi, nemiloşi, beţivi, spurcaţi la gură, desfrânaţi, mincinoşi şi fără onoare, şi fac concurenţă aprigă cu ai mei, numa’ că ai mei i-au luat. De departe.
Poate ȋntr-o zi o să scriu o carte cu legendele fiecăruia ȋn parte şi atunci, vorba aia: „pre mulţi am să popesc şi eu”. Nu degeaba ȋmi zicea cineva zilele trecute: „Băi, cu tine nici nu ştiu dacă să-mi fie sau nu frică. Un cuvânt ȋţi pică rău dintr-o dată şi vorba aia cu if a writer falls in love with you, you’ll never die, se transformă ȋn coşmar. Cine ştie pe unde mă mai trezesc dracu’ citat”.
Şi uite aşa, scriu eu acum despre Zei şi morminte. I-am ȋnjurat de fiecare dată cum m-am priceput mai bine, ȋn loc de jelanii şi ode, le-am urat câte un „numa gura-i de tine, futu-te” şi i-am lăsat să moară.
De fapt mi i-am smuls din piept. Zeii mei, ca ȋntr-un episod din Black Mirror ȋmi intră ȋn capilare şi ȋmi conduc lumea de acolo. Îi smulg de fiecare dată cu bucăţi din mine şi ȋi ȋngrop. Măcar aşa, ştiu că nu vor avea linişte.
Măcar atât.
Zeilor mei, mereu le-a plăcut să fie Zei doar cu vorba, sau cu fapta doar atâta vreme cât nu erau nevoiţi să-şi suflece mânecile sau să pună curu’ la treabă (la propriu, nu la figurat). Zeilor mei le plac vorbele mari şi goale, le plac alţi Zei şi ȋnalturile. Zeii mei predau onoarea, bărbăţia şi poezia, doar până când le e lor bine. Noi ăştia, mulţimile de credincioşi le suntem datori cu veneraţie, cu adulaţie şi ascultare, mai ales la nesfârşitul yo-yo sufletesc pe care ȋl practică.
They’re big&shiny, my Gods.
Zeii mei predică, dar nu pun ȋn faptă. Îşi ȋntorc feţele de la noi după bunul plac, dar pretind recunoştinţă.
Sunt cuceritori. Mari cuceritori de oameni, de limite, de femei, de poezii şi de spaţii noi. Nu ştiu ce să facă, ȋn schimb, cu toate astea după ce le au. Le scuipă lung printre dinţi, plictisiţi de glorie.
Zeii mei mor ȋngropaţi de vii, rând pe rând şi cred că de acum o să vreau să scriu mai mult despre oameni şi mai puţin despre Zei şi morminte.