După tot coşmarul care a fost ziua asta, ultimul lucru de care aveam nevoie era o ploaie torenţială. Mă scurgeam ca şi ploaia, de-a lungul zidurilor cenuşii, ȋncercând să găsesc adăpost sub balcoanele joase şi copertinele magazinelor. Aruncasem de mult umbrela ruptă, care nu mai făcea altceva decât să mă ȋncurce.
Părul mi se lipise de gât ȋn şuviţe groase şi nici nu ȋndrăzneam să-mi imaginez cum ȋmi arată machiajul. Chiar şi numai uitându-mă la pantofii ȋmbibaţi cu apă, care scoteau zgomote jalnice, ȋmi dădeau lacrimile.
Până acasă mai e o grămadă, iar autobuzele rare trec pline ochi cu oameni ȋnfriguraţi. Nu mai am mare lucru de făcut ȋn afară de a grăbi pasul să ajung cât mai repede, să dau drumu’ la apă fierbinte ȋn cadă şi să ȋncerc să uit cât mai repede ziua asta. Totul a mers prost ȋncă de dimineaţă, apoi seara asta ȋmbibată complet ȋn apă, bălţile pe care nici măcar nu mă mai obosesc să le ocolesc, lumina lăptoasă a becurilor, care arată doar pavajul ud.
În sfârşit, am zărit ȋn depărtare blocul ȋn care stau. Nu e mare lucru, dar alea două camere sunt ale mele, fără să trebuiască să spun cuiva la ce oră plec sau vin, unde mă duc, cine ȋmi trece pragul, sau de ce nu am avut chef să-mi strâng două zile la rând hainele aruncate la ȋntâmplare după ce am venit de la birou. Chiar dacă nu mă aşteaptă nimeni acolo seara când ajung, e singurul loc ȋn care pot fi eu ȋnsămi. Poate ar trebui să-mi iau un peşte ȋntr-o zi. Nu e cine ştie ce companie, dar e un suflet acolo şi nici nu trebuie să-l scot la plimbare pe o vreme de genul ăsta, spre exemplu.
În timp ce mă gândeam la şirul lung de apartamente ȋn care am tot stat cu chirie ȋn diverse părţi ale oraşului până am reuşit să-mi iau locul ăsta, m-am apropiat de bloc. Nici măcar nu am mai simţit cum ȋnghit pas după pas de asfalt umed şi alunecos.
Am descuiat uşa şi am aruncat geanta, neglijentă, ca de obicei, pe canapeaua din living. Cu un oftat de uşurare m-am descălţat de pantofi şi lipăind cu tălpile ude pe parchet m-am dus la baie să dau drumul la apa fierbinte. Măcar să fie apă caldă ȋn seara asta. În timp ce se umple cada o să-mi fac un ceai, apoi o să mă ascund sub pături până luni. În frigider sigur mai e ceva de mâncare, iar vremea nu se anunţă mai bună până pe la mijlocul săptămânii viitoare, aşa că nu există niciun motiv să ies din casă. Îmi făcusem de pe drum planul să termin cărţile alea două, ȋncepute de Dumnezeu mai ştie când.
Am ieşit din cadă ȋnfăşurată ȋn halatul de baie şi cu părul ȋncă strâns ȋntr-un prosop ȋn vârful capului, mi-am turnat o cană cu ceai şi mi-am aprins o ţigară. Trăgeam cu sete din ţigară şi mă uitam ȋn gol la ploaia care bătea furioasă ȋn geamul de la balcon, când am auzit o bătaie ȋn uşa de la intrare. Zgomotul m-a făcut să tresar, şi mi-am vărsat ceai fierbinte pe ȋncheietura mâinii drepte.
Futu-i! Mi-am şters absentă mâna cu poalele halatului de baie. Vin imediat! Răbdare! Iar a rămas bătrânica de vis-a-vis fără ceva şi nu are cum să iasă din casă pe vremea asta. Ce-o mai fi acum? Zahăr? Orez? O şurubelniţă? Spray de gândaci?
M-am dus fără niciun chef către uşă, hotărâtă să ţin conversaţia la limita politeţii; sunt prea obosită ca să am chef de cineva, de oricine.
De data asta ȋi trebuia un pahar cu ulei. Am pus un uleiul ȋn pahar, am ȋnchis uşa după ce am concediat-o rapid pe bătrână şi m-am dus spre bibliotecă. Niciuna dintre cele două cărţi deja ȋncepute nu mai pare interesantă, sau poate cărţile sunt pur şi simplu prea departe ȋn camera de alături.
Am scos de pe raft o carte pe care am cumpărat-o cu ceva vreme ȋn urmă dintr-un anticariat şi pe care nu am apucat ȋncă să o deschid. Mi-am pus cana cu ceai pe calorifer, să stea cald şi m-am aşezat pe canapea, sub pături. Cartea mi s-a deschis molatecă ȋn braţe, de ca şi cum ar fi avut o viaţă a ei, la pagina şaizeci şi patru. Din ea, mi-a alunecat ȋn poale un bilet ȋmpăturit, scris pe hârtie dictando. Mi-am amintit cum ne cădeau din caiete bileţelele pe care ni le trimiteam unii altora ȋn timpul orelor din liceu. Radu, iubiri stinse, copilăriile noastre de atunci…
Am văzut, până la urmă, că pe biletul căzut din carte, cineva scrisese cu litere nesigure câteva cuvinte: “Vineri, 21.30, Mon Tresor”. M-am uitat la ceas; e abia şapte jumate. Aş mai avea timp să mă duc.
Doamne Dumnezeule! Am ȋnnebunit de tot. Unde să mă duc? Toarnă cu găleata şi poate o fi fost vorba de o vinere de acum câţiva ani. De unde naiba să ştiu eu? Şi mă duc să mă ȋntâlnesc cu cine?
Mi-a aprins o ţigară, pe care după câteva fumuri am strivit-o nervoasă ȋn scrumieră. Aia e. Mă duc!
M-am ȋmbrăcat fără grabă, ȋncercând să-mi ţin gândurile cât mai departe de tâmpenia pe care eram pe cale s-o fac, am pus biletul ȋn buzunar şi mi-am chemat un taxi. Mă uitam prin geamurile aburite ale maşinii la străzile goale şi ȋncă mă mai ȋntrebam unde naibă mă duc de nebună. Eh, lasă, ies la o cafea ȋntr-o vineri seara. Nu e ca şi cum ar şti cineva câtsunt de dusă.
Am intrat aproape pe furiş ȋn Mon Tresor-ul surprinzător de gol pentru o vineri seara şi am ochit de la intrare un loc mai retras ȋn stânga barului, loc către care m-am dus ţintă, fără să mă uit nici ȋn stânga nici ȋn dreapta, de ca şi cum urma să mă prindă cineva că fac ceva ruşinos.
Am comandat ceva de băut şi aproape mecanic am scos biletul mototolit din buzunar şi l-am aşezat lângă mine pe bar. Am blestemat ȋn minte legea anti fumat şi am ȋnceput să beau din pahrul pe care mi l-am comandat. Nici măcar nu mai ştiam ce comandasem, ceva cu vodcă probabil, pentru că lichidul incolor din pahar m-a ars pe gât.
Mi-am scos telefonul şi mi-am spus că o să stau fix jumătate de oră, beau ce naiba o fi ȋn pahar şi plec. Destul cu nebunia asta. Mi-e frig, sunt obosită şi mai bine aş fi tras un somn zdravăn, ȋn loc să umblu de nebună după poveşti din filme.
Deja mă pierdusem ȋn timeline-ul de pe Facebook când am simţit o mişcare ȋn dreapta mea. M-am străduit să nu-mi ridic ochii din telefon, deşi cumva ştiam că el este omul pentru care m-am dus acolo. L-am auzit cum ȋşi comandă ceva de băut şi ȋncet, ruşinată aproape, am ȋncercat să ȋntind mâna, să acopăr biletul pe care ȋmi dădusem seama că l-am uitat lângă mine pe bar.
Ştiam că ai să vii până la urmă.
Mâna mi-a ȋngheţat ȋn aer deasupra hârtiei şi eu nu mai ştiam pur şi simplu, ce să spun. Toate cuvintele pe care le ştiam se dizolvaseră ȋn lichidul incolor din pahar şi am simţit cum obrajii mi se ȋnroşesc. Mi-era cald. Foarte cald. Am reuşit să las mâna ȋncet ȋn jos, lângă bilet.
De unde ai ştiut? Am reuşit să spun, răguşită, fără să-mi mai recunosc vocea. Cum ai fi putut şti?
Nu ştiu. Ştiam. Atât. La fel cum şi tu ai ştiut când m-am aşezat lângă tine, că eu sunt.
În momentul ăla, capul mi s-a ȋntors, fără să mă pot controla, spre el. Cine naiba era ciudatul ăsta, nu mai ciudat decât mine, desigur, de vorbeşte cu atâta siguranţă? Dar până la urmă, ce să-i mai spun? Sunt aici, nu?
Care este povestea biletului, l-am ȋntrebat ȋntr-un târziu.
Niciuna. Am văzut ceva asemănător ȋntr-un film, destul de prost, e drept şi am zis să ȋncerc şi eu, să văd pe cine-mi aduce soarta ȋntr-o vineri seara la 21.30. Remarc că eşti punctuală, deşi ai ȋntârziat, totuşi, câteva luni bune.
A ȋnceput să râdă uşor şi s-a ȋntors spre mine cu paharul ȋntins.
Noroc! Să bem pentru ȋntâmplări fantastice inspirate din filme.
Noroc! De cât timp vii aici ȋn fiecare vineri?
Nu mai contează. De mult; de prea mult timp. Aproape că renunţasem să cred că o să apară vreodată cineva şi oricum barmanii mă cred deja un ciudat.
Eşti un pic ciudat, ştii nu?
Eşti aici, nu? Mi-a spus şi s-a uitat la mine cu ochii mijiţi de râs.
I see your point here. Şi? Acum? Ce urmează?
Nu ştiu. Nu m-am gândit şi oricum nu am văzut filmul ăla până la capăt.
A râs din nou şi brusc, râsul lui a făcut parcă, să se golească tot barul, să nu mai existe nimeni acolo ȋn afară de noi.
Cum te cheamă? L-am ȋntrebat.
Radu. Mă cheamă Radu.
A scos câteva bancnote pe care le-a pus pe bar şi m-a luat de mână.
Să mergem!
Să mergem? Unde să mergem?
Nu ştiu. Nu-mi place locul ăsta. M-am plictisit de el.
Să mergem, a repetat ȋn şoaptă, şi m-a tras de mână către el, către uşa care s-a deschis ȋn vijelia ȋngheţată de afară.