POVESTE CU CORSET

De când cu tine, mai sap şi eu printre amintiri; ȋmi place să fac asta. Îmi amintesc poveşti, le scutur de praf. Parcă mă redescopăr cumva.
Fiecare poveste are povestea ei, ştii nu? Păcat că nu avem fiecare dintre noi pe cineva să ne scrie poveştile.
Mai taci! Nu te mai alinta atât. Tu scrii poveşti!
Da, aşa este, scriu…doar că pe a mea nu are cine să o scrie şi nu cred că-mi place prea tare. Asta ziceam. Atât, că mi-ar plăcea să-mi dictez povestea.
O să te descos ȋntr-o bună zi să-ţi aflu eu povestea şi poate o să o scriu chiar eu, cine ştie? Până atunci pot să-ţi spun ce imagine mi-a venit ȋn minte când am spus asta. Am văzut un corset din mătase, un corset cu şiret. Eu trăgeam de un capăt al şiretului şi la celălalt capăt erai tu.
Mi-a plăcut imaginea asta cu mine la un capăt de şnur, de corset, de piele, habar n-am. Cred că am să visez la noapte rochii din mătase şi corsete cu şnur. Şi totuşi, eu despre ce scriu acum? Despre poveşti cu corset? Sau despre şireturi cu poveşti? M? Ia spune-mi…
Scrie Andree. Scrie. Scrie despre ce vrei tu, doar să scrii şi despre corpul din corset! Despre ăla nu scrii? Îl scoţi din schemă?
Nu, despre ăla nu scriu, pentru că nu suntem prea prieteni, eu şi corpul din corset…
Păi de ce nu eşti? Într-o lume ideală ţi-aş fi spus că dacă tu nu eşti, să mă laşi pe mine să fiu, să ne faci cunoştinţă, apoi să ne laşi, iar tu…să fii o simplă privitoare din afară.
Într-o lume ideală, da, v-aş fi făcut cunoştinţă şi eu m-aş fi uitat la voi, cu gelozie, poate. Poate te-aş fi ȋnvăţat unde să o atingi şi cum, unde ȋi place să fie sărutată uşor, pe clavicula stângă, te-aş fi ȋnvăţat să-i sufli cald, uşor, pe omoplat şi cum să o muşti de ceafă, suficient de tare cât să-i placă. În lumea asta a mea ideal de imperfectă aş vrea să te ȋmprietenesc cu povestea mea, să te las să tragi de şnurul de la spate până ajungi la mine. Aş vrea să te ȋnvăţ cum să ȋnfăşori şnurul ăla pe deget şi cum să-l faci fundă pe care să mi-o prinzi ȋn păr, sau cu care să mă legi de tabliul dantelat al patului. În lumea asta imperfect de ideală, o să te las să-mi scrii povestea, poate. E mai mult decât am să ȋţi dau.
Aş vrea să ies cu tine odată la un apus de soare, ştii? Partea proastă e că o să te decizi greu să vii cu mine, iar dacă trece timpul o să uiţi că trebuie să te decizi.
Şi te temi că dacă mă mai ȋntrebi din când ȋn când o să zic da?
Nu ştiu. Poate. Mai spune-mi…mai spune-mi ce ţi-ar plăcea să vezi, dacă ȋn lumea aia a ta ideală ai sta pe scaun lângă perete şi te-ai uita?
Mi-ar plăcea să o văd cum ȋşi lasă părul ȋncolăcit pe degetele tale care trag uşor până şuviţele alunecă de pe degete şi cum se uită la tine prin ochii ȋntredeschişi, cum ȋşi lasă corsetul cu şnur să-ţi cadă la picioare, ofrandă şi ȋnfrângere. Şi mi-ar mai plăcea să văd cum degetele ei ȋţi zgârie beregata. Ăsta e un clişeu la mine. Îmi place să-l văd, aproape la fel de tare cum ȋmi place să simt pielea caldă strângându-mi-se sub unghii. Mi-ar plăcea să aud ȋnvălmăşeala de nume şoptite fără sens şi logică, fără noimă şi aer. Într-o lume ideală, aş sta cuminte pe scaunul de lângă perete şi te-aş ajuta să-i deznozi şiretul de la corset. Până atunci, o să te ajut să-i scrii povestea, sau măcar o să ȋţi aşez o foaie ȋn faţă şi o să ȋţi umplu stiloul cu cerneală.

UNEORI

uneori
ȋmi trimiţi poezii
iar eu le citesc cu uimirea unui copil
care primeşte bomboane pe stradă
scotocesc printre cuvinte aşa cum scotoceam când eram mică
printre firele de iarbă
ȋncercând să găsesc un semn că au fost scrise special pentru mine
că nu au mi-au ajuns dintr-o greşeală de curierat
pentru că pescăruşul Jonathan Livingston era prea ameţit de aerul tare al ȋnălţimilor
mă jenez brusc că tu te-ai fi putut gândi la mine
când ai scris cuvintele alea de ca şi cum
nu le-aş merita
poate nici nu le merit
sau eu sunt doar o plăsmuire a minţii tale habar nu am
uneori
te sun din senin să ȋţi mai aud când şi când vocea
şi tu mă ȋntrebi nesigur şi neȋncrezător
dacă mi s-a ȋntâmplat ceva şi vreau să-ţi povestesc
nu mă crezi
când ȋţi spun că voiam doar aşa
să ştiu ce mai faci
alteori
caut câte o fotografie cu tine
o privesc fix şi ȋncerc
să-mi aduc aminte
dacă ai existat cu adevărat
ȋncerc să-mi amintesc ce gust ai ca să fiu sigură
că nu mi te-am imaginat doar
alteori
scriu
te scriu adunat din gânduri pe care mă tem
să le las să se piardă
te scriu să te ţin aici lângă mine
pentru că de prea multe ori
te-ai dizolvat nicăieri
pierdut ȋn peretele alb din spatele bibliotecii mele de acasă
te văd
stând sprijinit de dulapul din bucătărie şi-ncerc să ghicesc ȋn locul ăla
urma coapsei tale
am scris cândva
nişte poveşti inventate de iubire
te-am pus fărâmă cu fărâmă ȋn fiecare dintre ele
şi te-am lăsat să te ghiceşti singur ȋn cazul ȋn care le-ai citi vreodată
uneori
doar uneori
ȋmi amintesc că
eşti acolo şi mă apuc să recitesc  poveştile ȋn care mi te-am inventat
mă ȋntreb
dacă şi tu te cauţi printre cuvinte
aşa cum mă caut eu printre versurile poeziilor pe care le primesc
uneori
doar uneori
ȋmi dau seama că eu sunt reală printre versuri
la fel cum
şi tu eşti real
ȋn urma imaginară
a dulapului din bucătărie.

PAGINA 64

După tot coşmarul care a fost ziua asta, ultimul lucru de care aveam nevoie era o ploaie torenţială. Mă scurgeam ca şi ploaia, de-a lungul zidurilor cenuşii, ȋncercând să găsesc adăpost sub balcoanele joase şi copertinele magazinelor. Aruncasem de mult umbrela ruptă, care nu mai făcea altceva decât să mă ȋncurce.
Părul mi se lipise de gât ȋn şuviţe groase şi nici nu ȋndrăzneam să-mi imaginez cum ȋmi arată machiajul. Chiar şi numai uitându-mă la pantofii ȋmbibaţi cu apă, care scoteau zgomote jalnice, ȋmi dădeau lacrimile.
Până acasă mai e o grămadă, iar autobuzele rare trec pline ochi cu oameni ȋnfriguraţi. Nu mai am mare lucru de făcut ȋn afară de a grăbi pasul să ajung cât mai repede, să dau drumu la apă fierbinte ȋn cadă şi să ȋncerc să uit cât mai repede ziua asta. Totul a mers prost ȋncă de dimineaţă, apoi seara asta ȋmbibată complet ȋn apă, bălţile pe care nici măcar nu mă mai obosesc să le ocolesc, lumina lăptoasă a becurilor, care arată doar pavajul ud.
În sfârşit, am zărit ȋn depărtare blocul ȋn care stau. Nu e mare lucru, dar alea două camere sunt ale mele, fără să trebuiască să spun cuiva la ce oră plec sau vin, unde mă duc, cine ȋmi trece pragul, sau de ce nu am avut chef să-mi strâng două zile la rând hainele aruncate la ȋntâmplare după ce am venit de la birou. Chiar dacă nu mă aşteaptă nimeni acolo seara când ajung, e singurul loc ȋn care pot fi eu ȋnsămi. Poate ar trebui să-mi iau un peşte ȋntr-o zi. Nu e cine ştie ce companie, dar e un suflet acolo şi nici nu trebuie să-l scot la plimbare pe o vreme de genul ăsta, spre exemplu.
În timp ce mă gândeam la şirul lung de apartamente ȋn care am tot stat cu chirie ȋn diverse părţi ale oraşului până am reuşit să-mi iau locul ăsta, m-am apropiat de bloc. Nici măcar nu am mai simţit cum  ȋnghit pas după pas de asfalt umed şi alunecos.
Am descuiat uşa şi am aruncat geanta, neglijentă, ca de obicei, pe canapeaua din living. Cu un oftat de uşurare m-am descălţat de pantofi şi lipăind cu tălpile ude pe parchet m-am dus la baie să dau drumul la apa fierbinte. Măcar să fie apă caldă ȋn seara asta. În timp ce se umple cada o să-mi fac un ceai, apoi o să mă ascund sub pături până luni. În frigider sigur mai e ceva de mâncare, iar vremea nu se anunţă mai bună până pe la mijlocul săptămânii viitoare, aşa că nu există niciun motiv să ies din casă. Îmi făcusem de pe drum planul să termin cărţile alea două, ȋncepute de Dumnezeu mai ştie când.
Am ieşit din cadă ȋnfăşurată ȋn halatul de baie şi cu părul ȋncă strâns ȋntr-un prosop ȋn vârful capului, mi-am turnat o cană cu ceai şi mi-am aprins o ţigară. Trăgeam cu sete din ţigară şi mă uitam ȋn gol la ploaia care bătea furioasă ȋn geamul de la balcon, când am auzit o bătaie ȋn uşa de la intrare. Zgomotul m-a făcut să tresar, şi mi-am vărsat ceai fierbinte pe ȋncheietura mâinii drepte.
Futu-i! Mi-am şters absentă mâna cu poalele halatului de baie. Vin imediat! Răbdare! Iar a rămas bătrânica de vis-a-vis fără ceva şi nu are cum să iasă din casă pe vremea asta. Ce-o mai fi acum? Zahăr? Orez? O şurubelniţă? Spray de gândaci?
M-am dus fără niciun chef către uşă, hotărâtă să ţin conversaţia la limita politeţii; sunt prea obosită ca să am chef de cineva, de oricine.
De data asta ȋi trebuia un pahar cu ulei. Am pus un uleiul ȋn pahar, am ȋnchis uşa după ce am concediat-o rapid pe bătrână şi m-am dus spre bibliotecă. Niciuna dintre cele două cărţi deja ȋncepute nu mai pare interesantă, sau poate cărţile sunt pur şi simplu prea departe ȋn camera de alături.
Am scos de pe raft o carte pe care am cumpărat-o cu ceva vreme ȋn urmă dintr-un anticariat şi pe care nu am apucat ȋncă să o deschid. Mi-am pus cana cu ceai pe calorifer, să stea cald şi m-am aşezat pe canapea, sub pături. Cartea mi s-a deschis molatecă ȋn braţe, de ca şi cum ar fi avut o viaţă a ei, la pagina şaizeci şi patru. Din ea, mi-a alunecat ȋn poale un bilet ȋmpăturit, scris pe hârtie dictando. Mi-am  amintit cum ne cădeau din caiete bileţelele pe care ni le trimiteam unii altora ȋn timpul orelor din liceu. Radu, iubiri stinse, copilăriile noastre de atunci…
Am văzut, până la urmă, că pe biletul căzut din carte, cineva scrisese cu litere nesigure câteva cuvinte: “Vineri, 21.30, Mon Tresor”. M-am uitat la ceas; e abia şapte jumate. Aş mai avea timp să mă duc.
Doamne Dumnezeule! Am ȋnnebunit de tot. Unde să mă duc? Toarnă cu găleata şi poate o fi fost vorba de o vinere de acum câţiva ani. De unde naiba să ştiu eu? Şi mă duc să mă ȋntâlnesc cu cine?
Mi-a aprins o ţigară, pe care după câteva fumuri am strivit-o nervoasă ȋn scrumieră. Aia e. Mă duc!
M-am ȋmbrăcat fără grabă, ȋncercând să-mi ţin gândurile cât mai departe de tâmpenia pe care eram pe cale s-o fac, am pus biletul ȋn buzunar şi mi-am chemat un taxi. Mă uitam prin geamurile aburite ale maşinii la străzile goale şi ȋncă mă mai ȋntrebam unde naibă mă duc de nebună. Eh, lasă, ies la o cafea ȋntr-o vineri seara. Nu e ca şi cum ar şti cineva câtsunt de dusă.
Am intrat aproape pe furiş ȋn Mon Tresor-ul surprinzător de gol pentru o vineri seara şi am ochit de la intrare un loc mai retras ȋn stânga barului, loc către care m-am dus ţintă, fără să mă uit nici ȋn stânga nici ȋn dreapta, de ca şi cum urma să mă prindă cineva că fac ceva ruşinos.
Am comandat ceva de băut şi aproape mecanic am scos biletul mototolit din buzunar şi l-am aşezat lângă mine pe bar. Am blestemat ȋn minte legea anti fumat şi am ȋnceput să beau din pahrul pe care mi l-am comandat. Nici măcar nu mai ştiam ce comandasem, ceva cu vodcă probabil, pentru că lichidul incolor din pahar m-a ars pe gât.
Mi-am scos telefonul şi mi-am spus că o să stau fix jumătate de oră, beau ce naiba o fi ȋn pahar şi plec. Destul cu nebunia asta. Mi-e frig, sunt obosită şi mai bine aş fi tras un somn zdravăn, ȋn loc să umblu de nebună după poveşti din filme.
Deja mă pierdusem ȋn timeline-ul de pe Facebook când am simţit o mişcare ȋn dreapta mea. M-am străduit să nu-mi ridic ochii din telefon, deşi cumva ştiam că el este omul pentru care m-am dus acolo. L-am auzit cum ȋşi comandă ceva de băut şi ȋncet, ruşinată aproape, am ȋncercat să ȋntind mâna, să acopăr biletul pe care ȋmi dădusem seama că l-am uitat lângă mine pe bar.
Ştiam că ai să vii până la urmă.
Mâna mi-a ȋngheţat ȋn aer deasupra hârtiei şi eu nu mai ştiam pur şi simplu, ce să spun. Toate cuvintele pe care le ştiam se dizolvaseră ȋn lichidul incolor din pahar şi am simţit cum obrajii mi se ȋnroşesc. Mi-era cald. Foarte cald. Am reuşit să las mâna ȋncet ȋn jos, lângă bilet.
De unde ai ştiut? Am reuşit să spun, răguşită, fără să-mi mai recunosc vocea. Cum ai fi putut şti?
Nu ştiu. Ştiam. Atât. La fel cum şi tu ai ştiut când m-am aşezat lângă tine, că eu sunt.
În momentul ăla, capul mi s-a ȋntors, fără să mă pot controla, spre el. Cine naiba era ciudatul ăsta, nu mai ciudat decât mine, desigur, de vorbeşte cu atâta siguranţă? Dar până la urmă, ce să-i mai spun? Sunt aici, nu?
Care este povestea biletului, l-am ȋntrebat ȋntr-un târziu.
Niciuna. Am văzut ceva asemănător ȋntr-un film, destul de prost, e drept şi am zis să ȋncerc şi eu, să văd pe cine-mi aduce soarta ȋntr-o vineri seara la 21.30. Remarc că eşti punctuală, deşi ai ȋntârziat, totuşi, câteva luni bune.
A ȋnceput să râdă uşor şi s-a ȋntors spre mine cu paharul ȋntins.
Noroc! Să bem pentru ȋntâmplări fantastice inspirate din filme.
Noroc! De cât timp vii aici ȋn fiecare vineri?
Nu mai contează. De mult; de prea mult timp. Aproape că renunţasem să cred că o să apară vreodată cineva şi oricum barmanii mă cred deja un ciudat.
Eşti un pic ciudat, ştii nu?
Eşti aici, nu? Mi-a spus şi s-a uitat la mine cu ochii mijiţi de râs.
I see your point here. Şi? Acum? Ce urmează?
Nu ştiu. Nu m-am gândit şi oricum nu am văzut filmul ăla până la capăt.
A râs din nou şi brusc, râsul lui a făcut parcă, să se golească tot barul, să nu mai existe nimeni acolo ȋn afară de noi.
Cum te cheamă? L-am ȋntrebat.
Radu. Mă cheamă Radu.
A scos câteva bancnote pe care le-a pus pe bar şi m-a luat de mână.
Să mergem!
Să mergem? Unde să mergem?
Nu ştiu. Nu-mi place locul ăsta. M-am plictisit de el.
Să mergem, a repetat ȋn şoaptă, şi m-a tras de mână către el, către uşa care s-a deschis ȋn vijelia ȋngheţată de afară.

NEVER WALK ALONE

Nu mai ştiu cum, din una ȋn alta, zilele astea, m-am ȋntors la You’ll Never Walk Alone”, una dintre treburile alea mici şi aparent nesemnificative care ȋţi ţin minţile adunate atunci când ȋţi e mai de rahat.
Mă gândeam eu aşa, mergând aiurea pe străzi, care sunt chestiile care mă motivează? Există, de fapt, aşa ceva? Faci lucrurile că trebuie, că nu ai de ales, că nu ştii alt drum, sau ţi-e frică, de drumul nou, sau de ăla vechi, uneori. Le faci pentru că te bucură, pentru că ȋţi oferă un oarecare prestigiu, fie ȋn bula ta, fie ȋn Univers? Le faci de foame? Le faci ca să fugi de tine, sau ca să te găseşti? Există, de fapt, conceptul de motivator? Mi se pare doar un rahat răsfiert. Te poate motiva cineva sau ceva din exterior, sau cheile imperiului sunt doar la tine?
„You’ll Never Walk Alone”, ca să fiu sinceră, la vremea aia nu-mi era motivator, nici măcar nu auzeam versurile. Era paiul de care se agăţa ȋnecatul. Simţeam energia aia uriaşă emanată de stadion şi ȋncercam să mă las dusă de ea. Versurile i le-am auzit mult mai târziu.
Mi-a plăcut că deşi, ȋn esenţă exprimă acelaşi rahat ca orice discurs motivator de două ore şi pe care dai o căruţă de bani, e concis şi poetic. Ţine capu’ sus când treci prin furtună, dă-o dreq că nu poa’ să ţină la infinit, luminiţa de la capătul tunelului bla, bla şi mereu o să te ţină cineva de mână ca să ieşi de acolo. Fair enough?
Cam tot ȋn perioada cântecului, am mai avut un pai de care m-am agăţat. Zile şi nopţi infernale, unele după altele, am inventat reţete de prăjituri.
La momentul respectiv nu aveam cum să le notez. Partea proastă era că trebuia să le tot repet ca să nu le uit, partea bună era că dacă nu le aveam scrise, aveam posibilitatea să le fac mereu up grade, să fie şi mai mişto şi mai bune, şi mai şi decât orice se mai văzse până atunci. Sunt destul de bătută ȋn cap câteodată, adică dacă aşa scrie, aşa tre’ să fie şi nu altcumva şi era mişto că aveam posibilitatea să le schimb.
De ce fix prăjituri, nu aş şti să spun, pentru că ȋn general nu fac dulciuri. Am „făcut” atunci cât pentru şapte vieţi. Mă şi vedeam cum se termină toate şi ajung acasă şi ȋntr-o săptămână, maxim două o să mă apuc să gătesc, să mănânce toţi prietenii mei şi pe urmă, poate ȋmi deschid şi o mică, foarte mică, bucătărie cu public unde să nu fac decât paste şi prăjiturile alea inventate. Îmi era şi teamă să mă gândesc că e posibil ca asta să nu se ȋntâmple niciodată. Simţeam că dacă nu gândesc aşa nu o să mai ies niciodată la lumină. Asta ȋmi ţinea minţile adunate.
Când eram puştoaică şi mai ales ȋn anul când am stat acasă pentru că am picat la facultate aveam vreo două cărţi pe care le-am tot recitit obsesiv, deşi ȋn mod normal nu fac asta. Atunci, aveam nevoie fix de atât, ca să mai duc ȋncă o zi, până ce următoarea urma să ȋnsemne orice altceva decât Medgidia.
Nu mai ştiu de unde ȋncepusem şi unde aş fi vrut să ajung. Ideea este că am ascultat ȋntr-o zi stând ȋn soare „You’ll Never Walk Alone” şi fix ȋn clipa aia am simţit că mă pot duce oriunde, să fac orice şi ar fi fost vai de muritorul care mi s-ar fi pus ȋn drum. Câteodată, exact atât de puţin ȋţi trebuie.

SIMPLE CUVINTE DESPRE LIBAN

Am ajuns mai mult din ȋntâmplare ȋn Liban. A fost o ofertă bună la bilete de avion şi dintre toate destinaţiile pe care le aveau, Beirut şi ȋncă una erau singurele unde nu mai fusesem. Beirut să fie, atunci. Mama a ştiut până cu două ore ȋnainte să mă sui ȋn avionul care ne aducea ȋnapoi la Bucureşti, că merg la Berlin. A fost mai bine aşa, pentru toată lumea.
Întâmplarea cu oferta la biletele de avion s-a dovedit a fi fost una absolut minunată. Rar s-a ȋntâmplat să merg ȋntr-un loc care să mă vrăjească de la prima până la ultima secundă. Planul fusese să fug câteva zile ȋn lume, să ȋmi limpezesc minţile şi să mă ȋntorc. Am fugit ȋn lume, dar minţile nu mi le-am golit. S-a ocupat Libanul să mi le umple cu minunăţii cum nici nu visasem.
Ar mai fi fost multe lucruri de văzut, dar nu am avut timp la dispoziţie. Vorbeam zilele trecute cu un libanez cunoscut ȋntâmplător şi ȋmi făcuse o listă de cel puţin jumătate de pagină cu locuri pe care ar fi trebuit să le mai văd. Data viitoare, sper.
Ce a fost Libanul pentru mine?
În primul rând a fost Baalbek. Am vrut neapărat să ajung acolo ȋnainte ca locul să aibă soarta Palmyrei şi nu m-a dezamăgit nicio secundă. Este incredibilă bogăţia pe care am găsit-o: hectare ȋntregi de istorie şi nici ţipenie de om. În loc să mă ȋnspăimânte singuratatea locului, exact asta m-a bucurat cel mai tare. Lipsa hoardelor de turişti, tăcerea şi posibilitatea de a te bucura ȋn linişte de fiecare cotlon. Am stat acolo aproape o zi, timp ȋn care şoferul cu care ne-au trimis cei de la hotel ne-a aşteptat răbdător undeva la umbră. Nu o să mă apuc să fac istoria locului, pentru că asta se poate află lejer cu un click şi este monumentală. Un rucsac ȋn care am avut apă, câteva gustări, ȋncălţări comode şi timp la dispoziţie. E tot ce vă trebuie. La un moment dat am găsit ȋn muzeul sitului vreo doi paznici. Nu ne-am deranjat prea tare unii pe ceilalţi, din fericire.
De la Baalbek am plecat către Ksara, una dintre podgoriile vestite ale Libanului. La fel de tare m-a uimit lipsa oamenilor, liniştea. Ne-a preluat o ghidă care ne-a plimbat prin pivniţe, ne-a spus poveştile locului şi ne-a dat să degustăm din vinurile lor. Mărturisesc cinstit că nu ȋmi amintesc prea bine cum erau. Cred că bune. M-am bucurat de răcoarea care a venit la fix după fierbinţeala din Baalbek, m-am bucurat de verde şi de tihnă. Ţin minte doar că ȋmi era foame. Foarte foame.
De la Ksara am pornit către Anjar, cu planul de a mânca ceva lângă sit-ul cu pricina, apoi să mergem să vizităm ruinele. S-a dovedit a fi absolut imposibil. În momentul ȋn care te aşezi la masă, ȋn Liban trebuie să iei serios ȋn calcul faptul că este posibil să nu termini prea curând. Exact asta s-a ȋntâmplat. Nu am mai văzut, ȋn concluzie, Anjar-ul, dar am mâncat. Cum spunea una dintre prietenele cu care am fost: “Îmi amintesc mâncare. Multă mâncare. Apoi şi mai multă mâncare”. Cam asta a fost masa noastră de la Anjar.
Problema cu mâncarea a fost că totul era atât de bun ȋncâtm-am simţit absolut lipită de scaun. Pentru câteva ore bune. Şi când credeam că nu mai pot, mai puteam un pic. Şi când credeam că au terminat de adus, mai veneau cu un platou. La sfârşit a venit desertul din partea casei, lucru pe care l-am perceput ca pe un afront direct, extrem de personal, un fel de ȋnjurătură culinară de mamă. Ar fi trebuit să mai stăm acolo ȋncă vreo trei ore ca să ne putem atinge de platourile alea, ori asta nu era posibil.
Cam aşa este toată mâncarea care ne-a fost pusă ȋn faţă. Multă şi incredibil de bună, atât de bună ȋncât minute ȋn şir eram ca măgaru’ lu’ Nastratin: nu ştiam cu ce să ȋncep. Îmi amintesc ȋn mod special de restaurantul Babel, cu o privelişte spectaculoasă către Zaitunay Bayȋn Beirut. Acolo a fost locul ȋn care, ȋn prima zi am făcut cunoştinţă cu ceea ce ȋnseamnă un  prânz ȋn Liban.
A fost apoi Jeita, care este printre cele mai frumoase peşteri din lume, dispusă pe două niveluri, unu de luat la picior şi celălalt de mers cu barca. Dacă ai dubii ȋn privinţa a ceea ce ȋnseamnă un loc nepământean, atunci la Jeita ţi se va spulbera orice dubiu; la un moment dat am avut senzaţia că mi se spulberă şi minţile, nu doar dubiile. Cred că este unul dintre puţinele locuri ȋn care eu aş fi putut crede ȋn orice, ȋn Dumnezeu, ȋn zei, ȋn extratereştri, ȋn Albă-ca-Zăpada, ȋn duhul lui Alladin, sau ȋn Quzelcoatl. Este fabulos, dar din păcate, ȋţi este interzis să faci fotografii, ȋţi este interzis şi să intri cu telefonul mobil pe care trebuie să ţi-l laşi la intrare ȋntr-un dulăpior cu cifru.
Jeita este foarte aproape de Harissa, un fel de Corcovado cu statuia lui Isus Mântuitorul din Rio de Janeiro, doar că la scară mai mică şi cu stauia Fecioarei Maria (Our Lady of Lebanon) care ȋşi ȋntinde braţele către Beirut, din vârful altarului ridicat de călugării maroniţi. Mersul cu telegondola până ȋn vârf merită cu prisosinţă, măcar pentru imaginile spectaculoase asupra golfului Jounieh.
Despre Beirut aş putea poveşti zile ȋn şir, dar nu cred că aş putea surprinde nici măcar un sfert din ceea ce am găsit acolo. Oamenii mi s-au părut senzaţionali, cu o căldură pe care rar am găsit-o ȋn alte ţări. Mai mult decât căldură, că ăsta este un termen deja tocit, am găsit la ei bucuria de a avea oaspeţi, de a vorbi cu tine şi de a ȋţi arăta. Probabil că din cauza instabilităţii zonei, turiştii i-au ocolit şi ȋn momentul ȋn care văd pe cineva venit pur şi simplu ȋn vizită, se bucură incredibil de tare.
Stăteam într-o seară şi ne uitam la oamenii care dansau în mijlocul străzii cu poftă nebună de viaţă, cu ochii strălucitori, cu sudoarea alunecându-le pe trupuri. Ritmul lor îndrăcit părea să fie ultimul, din ultima zi, a ultimei vieţi posibile din Univers. Dansau cu o îndârjire şi o poftă pe care nu le-am mai văzut în altă parte, aproape hipnotic. Cam ăsta este ritmul care spune totul despre acele locuri: bătaia de inimă care ţine în viaţă un trup pe alocuri schilod, dar a cărui frumuseţe trecută nu este greu de intuit.
Cum a fost? A fost aromat şi mătăsos, păr zburlit pe ceafă, briză sărată şi zaatar, soare şi foşnet de şopârlă la Baalbak, tabere de refugiaţi sirieni şi miros acru de frică, soldaţi cărora le ceri voie să faci fotografii şi din nou mult soare, zgârie nori şi clădiri în ruină, vânt şi linişte parfumată de orient.
Mi-a plăcut datorită mirosului şi senzaţiilor şi mi-a întors stomacul pe dos din cauza distrugerilor lăsate în urmă de oameni şi din cauza faptului că tensiunea pluteşte în aer. Nu se întâmplă nimic, dar nu te părăseşte nicio clipă senzaţia de echilibru fragil care se poate dărâma în orice moment, sentimentul că poţi fi prins oricând într-o capcană.
Cum a fost ȋn Liban? Păi cum să fie? Cam la fel cum cred că este şi ultima felie din viaţă: soare, zaatar, fructe coapte şi praf de puşcă.