Am ȋntrebat oamenii, acum ceva timp, despre ce vor să le scriu. M-am gândit să ȋncep o serie care să se numească “Spune-mi ce ai vrea să ȋţi scriu” şi voi scrie pentru fiecare câte ceva; va primi fiecare un text, care cum mi-a cerut. Temele de gândire pe care mi le-au dat m-au ȋnspăimântat şi provocat ȋn egală măsură.
Voi ȋncepe cu „tema” pe care am primit-o de la Alina Ene, care mi-a cerut să-i scriu Despre Curaj.
În primă fază, m-am plâns că e greu, că ce ştiu eu să scriu despre curaj? Că mai degrabă ar trebui să scrie ea, cea care şi-a luat bicicleta ȋn spate şi a bătut singură jumătate de lume şi ar fi mai ȋn măsură. Alina, mi-a spus că mă ȋnşel: curajul are multe chipuri. M-am gândit mult la vorbele ei şi mi-am amintit toate ocaziile când mie ȋnsămi mi s-a spus că sunt sau am fost curajoasă. Deşi am uitat mare parte dintre vorbele alea, aşa este. Curajul are multe chipuri şi toate sunt la fel de frumoase.
Ne-am obişnuit să asociem curajul cu fapte legendare de eroism. Realitatea, ȋnsă, nu stă deloc aşa.
Gândindu-mă doar la mine, spre exemplu, curaj a fost când m-am suit ȋn avionul care mă ducea să fiu operată pe creier sau când am ieşit prima dată singură pe stradă după accidentul cerebral, deşi mergeam prost, strâmb şi oboseam după o suta de metri; curaj a fost când am dat post primului meu articol pe blog (nu am avut niciodată inimă să-l recitesc de atunci); curaj a fost când mi-am aruncat scuturile ȋn faţa bărbatului care apoi mi-a tăvălit sufletul fără să se oprească ȋn loc nici măcar o secundă; curaj a fost când i-am spus mamei că fumez; curaj a ȋnsemnat să ţin prima dată, ȋn clasa a şasea, un băiat de mână; curaj a fost să fac prima dată ceva de mâncare.
Acum, în ochii mei, curajul adevărat ia feţe banale şi mărunte, pe care de multe ori le pierdem ȋn aglomeraţia fiecărei zile. După un timp, ȋmi dau seama cât de mult a trebuit să strâng din mine şi să pun ȋn gestul respectiv.
Curajul este de foarte puţine ori eroic; poate doar ȋn basme. Da, doar acolo Făt Frumos se luptă cu balaurul şi străbate şapte mări şi şapte ţări. În lumea reală, oamenii ăştia nu fac decât să fugă de ei ȋnşişi, mascându-şi lipsa de coaie ȋn spatele ȋncercărilor venite de la Împăratul Roş sau de la fantomele din debara. Uneori, e mai uşor să te lupţi cu balaurii, decât să-ţi pui oglinda ȋn faţă.
Cei mai curajoşi oameni pe care ȋi cunosc ies din casă ȋn fiecare zi, deşi ştiu că ȋn secunda următoare vor face un atac de panică sau ştiu să spună „nu pot” şi „ajută-mă”. Eroii mei adevărați nu fug de ei înșiși şi cred că ăsta este actul suprem de curaj. Se aşteaptă pe ei ȋnşişi, ȋşi dau voie să se ajungă din urmă şi să se privească ȋn ochi. Curajoşii lasă tot şi o iau de la capăt fără să facă bravadă din asta, sunt eroi netelevizaţi şi nu foarte populari ȋn social media.
Curajos a fost, spre exemplu, tata care mi-a recunoscut când aveam opt ani că nu mai ştie să mă ȋnveţe nimic. Curajoasă este prietena mea care ştie să te privească ȋn ochi şi să ȋţi spună ce crede, fără să se joace de-a v-aţi-ascunselea cu mintea ta, la fel şi cealaltă prietenă care ştie să ȋţi panseze sufletul după ce mai ȋntâi taie ȋn carne vie, şi-i mai ştiu pe unii care au avut curaj să-şi construiască viaţa de la zero sau un prieten care a avut curaj să spună ȋmi pare rău că am divorţat, am fost un bou, tot pe tine te vreau, de fapt.
Nu aş mai termina niciodată, dacă m-aş apuca să povestesc curajul oamenilor pe care ȋi cunosc. Culmea este că până ȋn momentul ȋn care m-a pus Alina să scriu despre curaj, nu văzusem lucrurile aşa. Nu aveam ochi să văd ce se ȋntâmplă la fiecare pas ȋn jurul meu.
Acum, ȋmi dau seamă cât de tare mă frustrează când ȋi spun cuiva „Uau, e super tare că ai făcut chestia aia! Bravo! Eu nu aş fi avut curaj” şi respectivul/a bagatelizează totul, „Mda, nu e nicio scofală. Oricine ar fi putut”.
Nu ştim să ȋnţelegem ce mare căcat este uneori simplul fapt că avem curaj să ne trezim ȋntr-o dimineaţă, apoi şi ȋn altă dimineaţă după aia, şi tot aşa, până ne ȋnfrângem depresiile, până găsim un sens. Ce mare curaj e să cauţi un sens când el pare să fi dispărut şi din ultimul cotlon de pe planetă. Cât de curajoşi suntem uneori când respirăm adânc şi ne spunem: „Mai merg şi la date-ul ăsta, deşi am sufletul zdrenţe. Poate… cine ştie”. Cât curaj ȋţi trebuie să pleci dintr-un job confortabil şi să o iei pe un drum care nu ştii unde va duce, ce curaj ȋţi trebuie să spui cuiva că eşti gay, că nu ȋţi plac roşiile, că îți este frică, de cât curaj este nevoie să faci un copil sau să râzi pentru o clipă cu poftă.
Curajul e firesc, simplu şi totuşi al dracu’ de greu, ȋn fiecare respiraţie care ȋl ȋnsoţeşte. Căutăm eroii cu telecomanda, vrem să-i citim ȋn ziare şi totuşi cei mai mişto şi curajoşi oameni sunt cei care respiră pe perna de alături.
