DESPRE CURAJ

Am ȋntrebat oamenii, acum ceva timp, despre ce vor să le scriu. M-am gândit să ȋncep o serie care să se numească Spune-mi ce ai vrea să ȋţi scriu” şi voi scrie pentru fiecare câte ceva; va primi fiecare un text, care cum mi-a cerut. Temele de gândire pe care mi le-au dat m-au ȋnspăimântat şi provocat ȋn egală măsură.
Voi ȋncepe cu „tema” pe care am primit-o de la Alina Ene, care mi-a cerut să-i scriu Despre Curaj.
În primă fază, m-am plâns că e greu, că ce ştiu eu să scriu despre curaj? Că mai degrabă ar trebui să scrie ea, cea care şi-a luat bicicleta ȋn spate şi a bătut singură jumătate de lume şi ar fi mai ȋn măsură. Alina, mi-a spus că mă ȋnşel: curajul are multe chipuri. M-am gândit mult la vorbele ei şi mi-am amintit toate ocaziile când mie ȋnsămi mi s-a spus că sunt sau am fost curajoasă. Deşi am uitat mare parte dintre vorbele alea, aşa este. Curajul are multe chipuri şi toate sunt la fel de frumoase.
Ne-am obişnuit să asociem curajul cu fapte legendare de eroism. Realitatea, ȋnsă, nu stă deloc aşa.
Gândindu-mă doar la mine, spre exemplu, curaj a fost când m-am suit ȋn avionul care mă ducea să fiu operată pe creier sau când am ieşit prima dată singură pe stradă după accidentul cerebral, deşi mergeam prost, strâmb şi oboseam după o suta de metri; curaj a fost când am dat post primului meu articol pe blog (nu am avut niciodată inimă să-l recitesc de atunci); curaj a fost când mi-am aruncat scuturile ȋn faţa bărbatului care apoi mi-a tăvălit sufletul fără să se oprească ȋn loc nici măcar o secundă; curaj a fost când i-am spus mamei că fumez; curaj a ȋnsemnat să ţin prima dată, ȋn clasa a şasea, un băiat de mână; curaj a fost să fac prima dată ceva de mâncare.
Acum, în ochii mei, curajul adevărat ia feţe banale şi mărunte, pe care de multe ori le pierdem ȋn aglomeraţia fiecărei zile. După un timp, ȋmi dau seama cât de mult a trebuit să strâng din mine şi să pun ȋn gestul respectiv.
Curajul este de foarte puţine ori eroic; poate doar ȋn basme. Da, doar acolo Făt Frumos se luptă cu balaurul şi străbate şapte mări şi şapte ţări. În lumea reală, oamenii ăştia nu fac decât să fugă de ei ȋnşişi, mascându-şi lipsa de coaie ȋn spatele ȋncercărilor venite de la Împăratul Roş sau de la fantomele din debara. Uneori, e mai uşor să te lupţi cu balaurii, decât să-ţi pui oglinda ȋn faţă.
Cei mai curajoşi oameni pe care ȋi cunosc ies din casă ȋn fiecare zi, deşi ştiu că ȋn secunda următoare vor face un atac de panică sau ştiu să spună „nu pot” şi „ajută-mă”. Eroii mei adevărați nu fug de ei înșiși şi cred că ăsta este actul suprem de curaj. Se aşteaptă pe ei ȋnşişi, ȋşi dau voie să se ajungă din urmă şi să se privească ȋn ochi. Curajoşii lasă tot şi o iau de la capăt fără să facă bravadă din asta, sunt eroi netelevizaţi şi nu foarte populari ȋn social media.
Curajos a fost, spre exemplu, tata care mi-a recunoscut când aveam opt ani că nu mai ştie să mă ȋnveţe nimic. Curajoasă este prietena mea care ştie să te privească ȋn ochi şi să ȋţi spună ce crede, fără să se joace de-a v-aţi-ascunselea cu mintea ta, la fel şi cealaltă prietenă care ştie să ȋţi panseze sufletul după ce mai ȋntâi taie ȋn carne vie, şi-i mai ştiu pe unii care au avut curaj să-şi construiască viaţa de la zero sau un prieten care a avut curaj să spună ȋmi pare rău că am divorţat, am fost un bou, tot pe tine te vreau, de fapt.
Nu aş mai termina niciodată, dacă m-aş apuca să povestesc curajul oamenilor pe care ȋi cunosc. Culmea este că până ȋn momentul ȋn care m-a pus Alina să scriu despre curaj, nu văzusem lucrurile aşa. Nu aveam ochi să văd ce se ȋntâmplă la fiecare pas ȋn jurul meu.
Acum, ȋmi dau seamă cât de tare mă frustrează când ȋi spun cuiva „Uau, e super tare că ai făcut chestia aia! Bravo! Eu nu aş fi avut curaj” şi respectivul/a bagatelizează totul, „Mda, nu e nicio scofală. Oricine ar fi putut”.
Nu ştim să ȋnţelegem ce mare căcat este uneori simplul fapt că avem curaj să ne trezim ȋntr-o dimineaţă, apoi şi ȋn altă dimineaţă după aia, şi tot aşa, până ne ȋnfrângem depresiile, până găsim un sens. Ce mare curaj e să cauţi un sens când el pare să fi dispărut şi din ultimul cotlon de pe planetă. Cât de curajoşi suntem uneori când respirăm adânc şi ne spunem: „Mai merg şi la date-ul ăsta, deşi am sufletul zdrenţe. Poate… cine ştie”. Cât curaj ȋţi trebuie să pleci dintr-un job confortabil şi să o iei pe un drum care nu ştii unde va duce, ce curaj ȋţi trebuie să spui cuiva că eşti gay, că nu ȋţi plac roşiile, că îți este frică, de cât curaj este nevoie să faci un copil sau să râzi pentru o clipă cu poftă.
Curajul e firesc, simplu şi totuşi al dracu’ de greu, ȋn fiecare respiraţie care ȋl ȋnsoţeşte. Căutăm eroii cu telecomanda, vrem să-i citim ȋn ziare şi totuşi cei mai mişto şi curajoşi oameni sunt cei care respiră pe perna de alături.

PHOTOSHOP

Spune-mi, despre ce ai vrea să scriu? Adică ce poveste ţi-ar plăcea să citeşti săptămâna viitoare? Sau spune-mi un cuvânt. Am mai făcut asta, dar până acum pe tine nu te-am ȋntrebat.
Aş vrea să citesc despre apă. Ba nu… despre baloane, sau copii, sau copii fericiţi, sau despre copii fericiţi care primesc vată de zahăr. Da, asta vreau: scrie-mi despre copii fericiţi care primesc vată de zahăr.
Mi-a trimis nişte fotografii, să mă inspir ȋnainte să mă apuc de scris. Le-am privit zâmbind, dar aproape fără să le văd. În mintea mea era deja fotografia unui copil fericit cu un nor mare din vată de zahăr suspendat ȋn dreptul nasului cârn.
Îmi amintesc copilul ăla ȋntr-o zi ȋnsorită, primăvăra, la grădina zoologică din Brăila. Ţinea strâns ȋn mână băţul lipicios din lemn aspru. Odată ȋi intrase ȋn degetul mare o aşchie dintr-un băţ de la vata de zahăr, dar ȋnvăţase totuşi să nu-i fie frică de nori. Se uita la norul din faţă şi se gândea cum ar fi să ȋnceapă ȋntr-o zi să plutească. Să ȋnceapă pur şi simplu să plutească uşor deasupra pământului, din ce ȋn ce mai sus, până când tenişii cu vârfurile tăiate de taică-su cu briceagul, pentru că nu ȋi mai veneau şi ȋncepuseră să o strângă nu vor mai atinge pământul. Apoi mai sus şi mai sus, mai sus decât cel mai sus-sus ȋn care ajunsese vreodată, umerii lu’ taică-su, care pe vremea aia ȋncă mai părea un uriaş. Oare a ce miroase aerul acolo sus? A fluturi?
Ţinea ȋn mâna dreaptă vata de zahăr şi ȋn stânga un snop anemic de păpădii care ȋncepuseră să se veştejească sub soarele puternic.
Era cald şi era fericită. Avea ȋn mână un snop mic de sori lipicioşi şi un nor. Ce şi-ar fi putut dori mai mult? Poate doar să nu ȋi plece norul ȋn zbor, dar s-a liniştit când şi-a dat seama că ţine băţul strâns, ȋntre degetele mânjite cu zahăr.
Vata de zahăr ȋncepuse să facă broboane de sirop acolo unde o atinsese cu limba şi ȋncerca să mănânce din ea fără să se ajute de mâna cu păpădiile, pentru că asta ar fi ȋnsemnat să renunţe la comoara de sori. Nu era simplu, dar ȋn fotografie nu se vede asta. Se vede doar un copil fericit ȋn soare, la grădina zoologică din Brăila.
Parcă niciodată vata de zahăr nu a mAi fost la fel de nor ca atunci, sau sorii mai păpădii şi nici aerul mai ȋnfluturat. Avea ochii mijiţi ȋn soare, degetele lipicioase şi un roi de fluturi ȋn jur. Poate asta am adăugat eu mai târziu ȋn photoshop, nu mai ştiu exact, dar asta e imaginea pe care o văd.
Să-mi scrii despre copii fericiţi cu vată de zahăr.
Mi-a trimis fotografii care să mă inspire, dar eu am fotografia mea, la rezoluţie destul de mică şi culori şterse. Doar zâmbetul mi-l mai recunosc la fel ca atunci. Prind fotografia de un colţ şi o ridic ȋn dreptul ochilor. Ghicesc aerul cald care ȋmi bate ȋn păr şi soarele. Nu cred să mă mai fi uitat de atunci vreodată la soare prin vată de zahăr ca printr-o pereche de ochelari de soare.
Mă uitam la fotografiile cu copii, pe care mi le-a trimis. Au pe faţă aceeaşi privire pe care ȋmi imaginez că o aveam eu. Mi-a zis: Mai ţii minte cum făceam când eram mici? Făceam vata ghemotoc, ca să putem băga cât mai multă ȋn gură?
Cum aş putea să uit? Poţi uita asta vreodată? O băteam uşor cu palmele pe laterale şi apoi jupuiam o şuviţă. Când mi-a zis asta, am simţit pe limbă dulcele aspru şi pişcătura soarelui pe nas. Nu cred să fi mâncat vreodată vată de zahăr altfel decât ȋn soare, ȋn parc.
Stau acum şi ȋmi dau seamă că din excursia aia de la Brăila nu mai ţin minte nimic altceva. Noroc că am fotografia asta cu un copil care mănâncă vată de zahăr ȋn soare.

RSS
Follow by Email
Twitter