DINCOLO

“Eu cânt despre alte vremuri, când eram fericită, deşi ştiu că toate sunt născociri şi că n-am ajuns niciodată acolo. Dar ce contează că locul cu pricina nu poate fi găsit pe hartă, câtă vreme eu pot să-l descriu?” Jeanette Winterson – Sexul cireşilor

Dincolo de pleoape mi-am construit poveştile şi am trăit o mie de vieţi nemuritoare.

Astăzi scriam în caietul meu şi pentru că cerneala se încăpăţâna să nu curgă, m-am trezit ca în clasa întâi, când fără să mă gândesc duceam peniţa la buze să înmoi cu salivă cerneala albastră, proastă. Mereu aveam buzele vinete, degetele pătate.

Îmi purtam petele cu mândrie. Mă simţeam cumva ca un scrib, sau mai mult de atât, ca un personaj important, un cărturar vechi care s-a murdărit pe degete transcriind înţelepciuni şi taine, descoperiri importante care vor schimba soarta lumii.

Pe vremea aia îmi plăcea să mănânc cerneală, pelicanol, acuarele colorate şi cretă. Erau dulci şi parcă îmi colorau gândurile. Mi se părea că visez flori şi fluturi. Mai târziu am aflat că este posibil ca viaţa mea să fie visul unui fluture, după cum a spus înţeleptul chinez.

Mă gândeam astăzi, în timp ce scriam, că poate o să găsesc la un moment dat o metodă să leg vârfurile degetelor cu prompter-ul egoist pe care îl am în spatele pleoapelor, să fac cumva să transcriu imaginile colorate de dincolo de pleoape.

Învăţ încet şi greu; învăţ să nu uit că am aripi pictate, de fluture.

Nu ştiu cine trăieşte în visul meu, sau eu în visul cui trăiesc, dar uneori, oamenii pe care îi desenez dincolo de pleoape se întâmplă să îmi apară şi în viaţa astalaltă. E obositor, să trăieşti în două vieţi şi le mai încurc între ele. Uneori mi se întâmplă să nu mai ştiu care e care şi să mă port cu oamenii pe dos faţă de cum ar trebui. Ce contează că oamenii nu există, dacă eu îi văd?

Contează, pentru că aduc oamenii de dincolo de pleoape aici, iar ei nu vor; se încăpăţânează să nu fie cum mi-i povestesc eu.

Ce proşti! Habar nu au cât de fericiţi şi frumoşi sunt. Poate ar vrea să-mi rămână aici, să fie aşa cum sunt acolo, dacă ar şti. Dar ei nu ştiu şi nici nu vor să afle.

Şi vis în vis în vis în vis, imaginile fac implozie unele în altele, un caleidoscop colorat din flori de câmp ca atunci când mâncam acuarele.

Îmi rămân pe sub piele aşchii de sticlă colorată şi pielea mea se transformă în solzi translucizi de peşte, reflectând cerul.

Ţin minte că eram într-o zi într-un vârf de minaret şi cu ochii mijiţi de la soarele crud vedeam în depărtare, printre valuri, peşti coloraţi. La picioarele mele, scările spiralate pe care tocmai urcasem, se dizolvau în apa mării, hăt departe. Le mai zăream încă printre picăturile sărate care nu erau decât oglinzi sparte de curcubee. Simţeam soarele cum îmi arde pielea prin materialul subţire al rochiei. Nu ştiu de ce, în ziua aia mă îmbrăcasem în negru, de parcă mă duceam la un priveghi.

Cumva aşa mă şi simţeam.

Printre peştii coloraţi şi oglinzile sparte de curcubee îşi făcea loc în mintea mea gândul că acolo, în vârful ăla de minaret sunt singură. Nu era real nimic în afara lacrimilor pe care mă încăpăţânam să nu le las să-mi curgă pe sub ochelari. „Sunt urâtă când plâng. Nu e real nimic, îmi spuneam. Nici lacrimile astea, nici scara spiralată care coboară până departe în mare, nici bărbatul ăsta care îmi răsuflă fierbinte pe ceafă. Braţul lui nu este real în jurul mijlocului meu. El nu este real pentru că, de fapt, nu vrea să fie aici cu mine. L-am adus eu cu forţa, de undeva din adâncuri. L-am găsit printre peştii coloraţi ca solzii de culoare de sub pielea mea şi l-am adus până aici”.  Asta îmi spuneam încercând în zadar să-mi înghit lacrimile cât se poate de reale.

Cred că am şi reuşit până la urmă, pentru că atunci când m-am uitat în oglindă mi-am zărit în colţurile ochilor aşchii colorate.

Multă vreme, am purtat sub unghii tăcerea din ziua aia. O zgâriasem cu ură aproape, încercând să o fac să ţipe de durere, să-i dau sângele.

Auzeam cuvinte albastre şi aurii care reverberau sub pleoapele-mi deschise. Deschisesem la un moment dat ochii ca să nu-l mai văd pe bărbatul ăla cum coboară scara spiralată pas cu pas şi se pierde în nisipul umed, apoi în valuri. L-am zărit ultima dată când atinsese cu vârfurile degetelor unul dintre peştii coloraţi.

L-am luat de mână şi i-am spus să plecăm, să coborâm de acolo, să mergem să bem o cafea. Am coborât treaptă cu treaptă ţinându-mi strânse sub pleoape gândurile albastre şi aurii. Ştiam că numai ele îmi vor rămâne să le povestesc mai târziu.

Când am ajuns la poalele minaretului, bărbatul acela şi-a continuat coborârea mai departe, printre peştii multicolori şi fragmentele mele de piele. Eu am mers mai departe pe străzile înguste, ţinându-i strânsă în pumn umbra.

Oamenii pleacă mereu, îmi spuneam. Rămân doar cei care au ştiut să înţeleagă de la început, cu o înţelepciune ieşită din comun, că vin de dincolo de pleoape, că sunt desenaţi de un suflet nebun şi colorat. Îi spuneam asta umbrei lui care mi-a mai rămas multă vreme agăţată de pumnul umed.

Eu ştiam; mereu ştiu lucrurile astea, numai că de multe ori uit să fiu atentă dacă le ştiu de dincolo de pleoape sau le ştiu de aici. Nici nu contează, până la urmă.

M-a întrebat cineva zilele trecute de ce râd aşa de mult. I-am spus că aşa sunt eu, râd mult. Am uitat să îi spun că este un zâmbet pe care l-am desenat mai întâi dincolo, apoi l-am adus aici şi mi l-am potrivit pe faţă cum am ştiut eu mai bine.

Uneori, noaptea când nu pot să dorm îmi mângâi braţele în întuneric.

Dimineaţa mă trezesc cu zgârieturi pe vârfurile degetelor şi-mi spun şoptit…anyway my love, I’ll see you on the other side. I guess…

INSPIR / EXPIR

Am scris ȋntr-un caiet ce mi s-a cerut atunci când am ȋnceput „Spune-mi ce ai vrea să ȋţi scriu” şi mă uitam ȋn seara asta peste toate cele; mă gândeam cui să ȋi scriu acum. Mi-au picat ochii peste ceea ce mi-a cerut Mihaela: Ce faci când nu mai poţi? Cum faci să mai poţi?
E greu…greu al dracu’ de povestit şi explicat cum faci când eşti la fundul sacului. De cele mai multe ori, nici tu nu ştii cum ȋţi iese să te mai trezeşti ȋncă o dată. De cele mai multe ori, nu-mi rămânea de făcut decât un lucru, ca ȋn bancurile alea stupide şi insipide: inspiră-expiră-inspiră-expiră şi vezi ce se mai ȋntâmplă după aia.
Am avut multe momente de genul ăsta ȋn care tot ceea ce-mi spuneam era „Hai, mai respiră ȋncă o dată, hai că poţi. Vedem după aia ce şi cum. O scoatem noi la capăt cumva. Nu se poate să fi fost toate degeaba. Mai respiră! Încă o dată!”
Cel mai tare mă ȋnspăimânta că aici era o respiraţie şi dincolo de ea nu mai era, pur şi simplu, nimic. Poate a fost bună şi frica asta la ceva şi m-a făcut să mai expir ȋncă o dată. Habar nu am, de fapt.
Scriam la un moment dat că niciodată nu ai de unde să ştii dacă urmează respiraţia următoare, sau viaţa următoare. Momentul ȋn care am ales să scriu despre toate astea este extrem de subiectiv şi uşor sensibil pentru mine, sub influenţa amintirilor. Povestesc imediat şi cum vine asta.
Fix acum cinci ani, stăteam ȋn toiul nopţii ȋn fund, ȋn mijlocul unui pat de spital din Lyon. Cel mai apropiat suflet era Manolo, ȋn partea cealaltă de oraş (ea ştie dacă şi cum dormea; mi-o fi povestit atunci, dar nu mai ţin minte). Stăteam ȋn fund, după cum spuneam şi mă gândeam, vorbeam singură şi mă certam:
Pe bune coaie? Pe bune? Cum mama dracului ai ajuns aici băi Iancu? Ce faci tu aici? Cum? Tu ȋnţelegi ce o să ţi se ȋntâmple mâine? Şi dacă iese naşpa? Pe bune coaie? Pe bune? Cum o să o mai iei de la capăt şi după asta? Băi, ai făcut-o lată din nou! Cât mai poţi aşa? Până când?”
Şi tot aşa, am ţinut-o ore ȋn şir până când, la un moment dat, am adormit, fără vreun răspuns. Când mi-au pus masca pe faţă mă gândeam că atunci trebuie să inspir, să expir, ca să nu mă doară. După aia văd eu ce fac…dacă mă mai trezesc vreodată, ȋmi găsesc eu, poate, vreun capăt, de care să mă iau la scuturat.
Atunci am găsit. Alte dăţi…mai greu.
Îi povesteam zilele trecute unei tinere, că eu sunt genul ăla de om foarte prost care ȋnvaţă totul foarte ȋncet, greu şi extrem de dureros. Am ȋnvăţat ȋn ani, că atunci când nu ȋţi mai place job-ul pleci, indiferent ce şi cum. Când nu am mai putut, când cu greu am ȋnţeles că nu era nimic pentru mine acolo, abia atunci, am plecat din relaţii ( de orice fel ar fi fost ele), de obicei cu sufletul bucăţi, dar am plecat până la urmă.
Toate cele, ȋn viaţa mea, le-am făcut când nu am mai putut altfel. Din pură prostie, bag seamă, nu le-am făcut niciodată ȋnainte.
Întrebarea pe care mi-am pus-o de multe ori de-a lungul timpului a fost ce faci să mai poţi atunci când nu mai poţi ȋn viaţa ta, nu ȋn job-uri, relaţii şi situaţii. Atunci când nu te mai ajută nici să te gândeşti la respiraţia următoare, nici să-ţi fie ruşine de cei pe care ȋi laşi să cureţe ȋn urma ta rahatul pe care l-ai făcut.
Despre asta şi alţi demoni, ȋntr-o postare viitoare. Până atunci, inspir-expir-inspir-expir-ins…