Month: August 2018

DREAM CATCHER

 

– Ce faci acum?
– Mănânc îngheţată şi fumez.
– Adică preferi să mănânci îngheţată şi să fumezi în loc să povesteşti literaturi şi vieţi la un pahar cu vin? Nu te înţeleg. Nu-mi dau seama ce ar putea fi mai mişto decât asta şi tu preferi să mănânci îngheţată. Jur că nu te înţeleg…
– Normal că nu înţelegi, am mai tras încă un fum din ţigară şi am lins nişte îngheţată de caramel care mi se scursese topită pe degete, pentru că te opreşti aici, doar la atât. Gândeşte-te că din ceea ce vorbesc cu tine se ţese un dream catcher, o poveste care prinde în ea o altă poveste. Tu o să fii miezul poveştii. Nu contează atât de mult faptele, cât ceea ce poţi ţese din ele.
Gândeşte-te că din poveste în poveste ajungi într-un basm complet nou şi necunoscut. Urmăreşti ce-ţi spun?
Ne-am văzut până la urmă peste câteva zile să povestim despre literaturi şi vieţi, despre elasticitatea personală a timpului, despre iubiri, convenienţe şi clişee, despre alegeri şi greşeli, jocuri cu mărgele de sticlă şi îngheţată, despre aşteptări setate şi dezamăgiri, aşa cum le stă bine poveştilor, la un pahar cu vin roşu şi sec.
După ce am ajuns acasă în seara aia mi-am amintit că am uitat să-i povestesc despre dream catcher-ul pe care i-l făcusem. Poate data viitoare, dacă îmi voi mai aminti.
I-am promis că într-o zi cu furie o să scriu ceva şi o să-i trimit să citească, aşa la prima mână, să las literele să curgă, fără să corectez nimic, fără să schimb nimic.
De atunci, de la ploaia aia de vară până acum, nu am mai trăit nicio zi cu furie. Atunci, sub buzele date atent cu ruj roşu mocneam o furie cum de mult nu mai ştiam în mine. Nu a bănuit asta pentru că furiile-mi sunt aproape la fel de tăcute ca şi iubirile. Cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai înfricoşate şi mai tăcute.
O fi crezut că nu ştiu să mă ţin de promisiuni. Habar nu am, probabil nu voi afla vreodată, dar uite, scriu acum, fără furie, cu somnul lipit de pleoape şi o să-i trimit.
Mă întreba dacă o să povestesc vreodată seara aia. A câta oară în viaţă primesc întrebarea asta? Toţi oamenii vor să  ştie dacă o să scriu serile cu ei. Unii mă întreabă cu teamă – oare ce-o să povestească nebuna asta despre mine? oare o să mă pună într-o lumină proastă? dacă mă recunosc cunscuţii? Unii mă întreabă cu infatuare, convinşi fiind că aia a fost cea mai mişto seară pe care am trăit-o vreodată – de parcă un futai dement înseamnă totul, de parcă agăţatul de umerii lor mă salvează de lume sau de mine, de parcă vinul din paharul lor e cel mai roşu şi sec din lume. Alţii mă întreabă curioşi – să vadă cum pun piesele în puzzle, cum construiesc ceva din nimic. Unii mă întreabă aproape rugător – poate, cumva, o poveste oarecare le sigură nemurirea.
Am povestit multe nopţi, uneori fără să-mi dau seama, până am ajuns să le secătuiesc de orice vlagă. Le-am povestit cum au fost, apoi cum le-aş fi vrut şi, în timp, după luni în care le-am lăsat să se aşeze, am povestit ce mi-a mai rămas din ele.
O să povestesc seara aia, pentru că mi-a plăcut şi, mai ales, mi-a plăcut povestea ei, poveste cu gust de vin şi cuvintele lui care îmi reverberează în minte: „Poate mi-ar plăcea cum scrii, dar simt că te înfrânezi, nu te duci până la capăt cu ceea ce vrei să spui şi se simte mirosul de cauciuc ars, ca la o frână din scurt. Scrie-mi ceva să te văd cu adevărat, spune ceea ce vrei să spui de fapt, ceea ce vrei să povesteşti. Asta vreau de la tine şi asta cred că îţi şi lipseşte: visceralul!”
Aş scrie, doar că momentele când îmi iau vălul de pe vârfurile degetelor sunt îngrozitor de rare. Ca şi acum, pornesc de la ceva întâmplat, în cazul ăsta într-o seară anonimă de vară, ceva cu o aromă stinsă de vin sec, dispersată în ploaie şi aş putea ţese o poveste ca un dream catcher.
Contează drumul sau destinaţia? Contează doar oamenii pe care îi cunoşti pe drum şi pe care îi poţi pune în miezul poveştii precum o bucăţică de peruzea în mijlocul unui dream catcher.
Mi-a zis să îi scriu două pagini. Şi acum, scriind, îmi vine să zâmbesc. Se uita la mine cu privirea fixă; nu ştiu dacă încerca să-mi dea cortinele deoparte, dacă voia să îmi citească gândurile, sau dacă aşa se uită la oameni pur şi simplu. Nici nu contează prea mult în economia generală a lucrurilor.
O să îi scriu, îi voi trimite rândurile astea şi o să-l rog să le dea un titlu.

CÂNDVA ACOLO ERA UN SAT

De puţine ori în viaţă, până acum, mi s-a întâmplat să trăiesc cinci secunde de fericire şi mulţumire depline. Am avut câteva momente de tăcere absolută, de linişte şi fericire cum nu mai ştiusem de mult. Mi-au fost date vara asta câteva momente în care mi s-a golit pur şi simplu mintea de orice şi aia a fost. Atât.                                                                               
Pure bliss.                                                                                                                                         
Sunt rare momentele astea şi extrem de  preţioase.                                                           
Mă gândeam după aceea, când am început să-mi revin din beţie, nici nu ştiu cum să-i spun, un fel de orgasm sufletesc, că în momentul ăla, singurul loc în care aş fi vrut să fiu era fix acolo, în papucii mei. Nu aş fi schimbat locul cu nimeni de pe planeta asta, indiferent unde s-ar fi aflat, în ce lux, bogăţie, sau companie selectă. Nu-mi puteam imagina nimic mai mişto decât să fiu în locul meu, acolo, pe barca din mijlocul lacului, cu soarele ăla sprinţar şi jucăuş cum rar vezi, inhalând fără să îmi ajungă plămânii, miros de brad, de pădure scufundată în apă şi încă ceva, ceva-ul ăla pe care noi, cei trăiţi prea mult pe asfalt l-am uitat.
A plouat mult vara asta şi nivelul lacului a crescut mult; pădurea este în apă şi toate potecile pe care le ştiam şi le foloseam să trecem pe malul apei dintr-o parte în alta au dispărut. Miroase totul a soare şi a frunze ude.
La un moment dat, cum înaintam noi şi nu se auzeau decât motorul bărcii şi clipocitul apei lovindu-se de picioarele mele, aud: „Uite, până aici era comuna Hangu”.
Băi nene, uitasem complet asta. Aici, cândva, era un sat. Aici, pe unde mă plimb eu acum, sătulă sufleteşte şi fără să îmi înţeleg cu adevărat fericirea, aici cândva, era un sat în care locuiau peste 18.000 de suflete. „Uite, toată valea asta dintre munţi era locuită, aici era biserica şi cam aici venea primăria. Uite, pe aici trecea drumul. Toţi oamenii ăştia au fugit în sus, pe dealuri. Au luat cu ei şi au mutat tot ceea ce se putea muta, şi-au mutat inclusiv cimitirul, apoi, lacul ăsta l-au umplut cu apă peste lacrimile lor, peste vieţile lor distruse”.
Spuneţi-i cum vă place : „Marea din Carpaţi”, „Lacul Izvorul Muntelui”, „Lacul Bicaz”, mergeţi să-l vedeţi, plimbaţi-vă prin pădure, mâncaţi păstrăv, staţi la pensiunile care au vedere la Ceahlău şi la lac, bucuraţi-vă de oameni şi de toată frumuseţea din jurul vostru, dacă v-o cuprinde sufletul, dar nu uitaţi: cândva, acolo era un sat.
Habar nu am dacă liniştea şi fericirea pe care le-am simţit atunci au legătură cu povestea satului rămas sub ape. Nici nu contează foarte tare asta. Voiam doar să spun că indiferent de locul în care suntem, indiferent de minunile care ne sunt accesibile tuturor cu ochiul liber, mereu mai există o poveste, pe care e bine să o ştiţi. Poveştile locurilor se uită dacă oamenii, chiar şi cei aflaţi doar în trecere, nu întreabă, nu vor să ştie.
Frumuseţea peisajului este uluitoare şi poate veţi simţi aceeaşi plinătate sufletească şi momente de fericire pură, poate câteva secunde nu aţi vrea să fiţi în niciun alt loc de pe lumea asta, însă nu uitaţi: cândva acolo era un sat, oameni, poveşti, legende. Poate ar fi bine să întrebaţi de ele.

Am scris rândurile astea acum câteva zile, oaspete fiind la una dintre pensiunile de care vă povesteam, Pensiunea Estival, loc numai bun de stat la poveşti cu Ceahlăul, de ascultat şoaptele de sub ape, de aflat poveşti şi legende.




RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter