FLORI DE IN

îţi curge sângele prin vene gros
ca siropul de baclavale
te înţeapă viaţa în tălpi
precum ciulinii
în tălpile goale pe uliţele prăfuite ale Dropiei
şi gâtul uscat
ca după o zi fierbinte de arşiţă
refuză să formeze cuvinte
te uiţi cu ochii mijiţi
prin perdeaua de gene
cum erau florile albastre de in din copilăria ta
mici şi fragile
aşa erai şi tu atunci
ai crescut
nu te mai strigau copiii atârnaţi la poartă
maimuţa maimuţa
nu vrem să ne jucăm cu tine
ce e în sufletul tău femeie
te întrebau mai târziu
bărbaţii atârnaţi de marginea cearşafurilor tale
ciulinii bărăganului
le spuneai
şi le întorceai spatele
să aperi florile fragile
albastre
de in
praful grunjos ascuns
fără putinţă de scăpare
în adâncul gâtlejului tău
nu te lasă să vorbeşti
îţi curge sângele prin vene gros
ca siropul de baclava
îi mângâi încet
abia ghicit
ridurile din colţul ochiului
şi
te gândeşti
la vântul care
şuieră prin vii toamna înainte de cules
ai vrea să îi spui că
siropul de baclava
ţi se târăşte
din ce în ce mai greu prin vene
că vrei apă
să îţi diluezi sângele
să îţi speli sufletul şi
să îţi ostoieşti dorul şi
ştii cumva că
degeaba deschizi gura
să spui
nu stăpâneşte atât
de mult suflet
încât
să te poată ajuta
păşeşti cu tălpile goale
pe cearşafurile lui
şi te înţeapă sufletul
în tălpile goale precum ciulinii
în uliţele prăfuite ale Dropiei
scrâşneşti din dinţi
îţi scapă o lacrimă aurie ca sângele
gros
precum siropul de baclava
nu ai văzut marea
nici anul ăsta
ţi-a fost teamă să
o întâlneşti din nou
e prea singură
păzită
de cântecul legănat
al muezinului
şi te înţeapă în tălpile goale
exact ca ciulinii în praf
ca cearşafurile lui
ca florile
albastre
de in
maimuţa maimuţa
nu ne jucăm cu tine
îţi înfigi unghiile
în carnea palmelor
şi
cauţi o cană cu apă
să-ţi ostoieşti dorul
poate să uiţi
poate să îţi ştergi
din vârfurile degetelor amprentele
săpate de fostele iubiri
de florile
albastre
de in


#DIFERIT

Am mai povestit în trecut despre frumuseţea de a fi diferit, dar am impresia că subiectul ăsta trebuie readus în discuţie în permanenţă. Încă stau şi mă întreb de ce, în anul 2018, oameni de la care ai pretenţii, vorba aia, persoane educate în toate sensurile cuvântului, îţi refuză dreptul de a fi altfel. Nu exagerez când spun că îţi refuză dreptul. Orice iese din mentalitatea şi tiparul lor este greşit, ciudat şi privirile pe care ţi le aruncă sunt invariabil în acelaşi registru. Urlă cu toată fiinţa lor: WIRDO!!!
Ai dreptul, pur şi simplu, de a fi timid, homosexual, blond, vegetarian, heterosexual, manelist, rocker, înalt, răcit, cu un picior mai scurt, cu ochi albaştri, fumător, moldovean, dobrogean, creol sau oricum altcumva. În multe cazuri, faptul în sine de a fi altfel este un disconfort implicit pentru o persoană. Nu mai ai nevoie şi de privirile celorlalţi. De ce trebuie să mă explic, să îţi explic alegerile mele, sau genetica ce mă guvernează, de ce trebuie să fiu conform?
Ce înseamnă neconform sau conform? Doar pentru că tu nu ai capacitatea de a înţelege şi a accepta ceva, înseamnă că eu trebuie să am de suferit, că tu ai dreptul să mă scoţi în afara vieţii şi a legii?
Am mai povestit cât de puţin m-a ajutat societatea în momentele când eram cu adevărat diferită. Cred că atunci a fost momentul de cotitură din viaţa mea, moment în care toleranţa-mi care până atunci era ok, a devenit fără margini.
Desigur că am şi eu fobii, probleme cu unii şi alţii, nu predic sfinţenia, nu mă dau mai catolică decât Papa, dar sunt prea puţine cazurile când mi se strâmbă privirea, gândirea şi stomacul, sau reacţia în preajma oamenilor. Îmi pasă foarte puţin spre deloc cât sau cum e „altfel” celălalt atâta vreme cât nu îmi mănâncă din farfurie neinvitat, nu îmi bagă pumnul în gură sau mâna în buzunar.
Se tot discută zilele astea despre drepturile homosexualilor şi mărturisesc că am o problemă extremă de pricepere şi inteligenţă. Cum adică? Adică drepturile omului, nu? Ce e de vorbit aici şi mai ales de ce? Despre ce vorbim de fapt? Ce urmează? Drepturile oamenilor înalţi? Drepturile persoanelor cu ochi căprui?
Fie spus că urăsc termenul de „comunitatea homosexuală”. Întotdeauna mi-a displăcut teribil, pentru că mă duce cu mintea la o leprozerie, sau altceva de genul ăsta, ceva închis şi în jurul ceva-ului ăluia faci un cordon de dezinfectare sau şanţuri cu apă. „Persoane cu altă orientare sexuală decât mine” mi se pare un termen fair, pentru că şi eu, la rându-mi sunt o persoană cu altă orientare sexuală decât ei. Nu l-am auzit pe niciunul dintre prietenii mei LGBT să spună ”comunitatea heterosexuală”, so…I think I’ve made myself clear.
Deci…nu înţeleg care este problema, de unde revolta şi valurile de indignare care se revarsă odată cu referendumul pizdii măsii. Dacă se elucidează nuanţa lingvistică în discuţie, ce? Se întâmplă ce? Dispare sărăcia? Dispare homosexualitatea din România sfânta grădină a Maicii Domnului? O să ne căcăm toţi în veceuri cu apă curentă şi nu mai puţim în autobuze? Dispare analfabetismul? Nu o să mai arunce nimeni gunoaie pe jos? Nu se mai fură? În termeni cuantificabili, concreţi, se întâmpla ce?  
Ştiu că revolta mea din momentul acesta probabil că nu va schimba nicio părere adânc înfiptă în scăfârlia vreunui puritan, însă consider necesar să subliniez faptul că fiecare ar trebui să gândească limpede, pentru sine însuşi, cu ce îl afectează la cine se întoarce fiecare dintre noi seara acasă, cu ce îi este afectată calitatea vieţii şi mai ales, de ce grija complet inutilă pe care o poartă aşternuturilor celorlalţi.
Am pornit de la a fi diferit şi asta este, de fapt, ideea de bază a textului. Ce urmează? Referendumul pro/contra vegetarieni? Sunt altfel! Să dispară! Unii dintre voi o să îmi spuneţi că nu e aceeaşi Mărie, pentru că unii aleg şi alţii nu. Pentru un număr surprinzător de mare de oameni, în schimb, homosexualitatea este o alegere. Atunci, un referendum contra persoanelor cu dizabilităţi? Oricum nu face nimeni nimic pentru ei, aşa că ar trebui stârpiţi, să scăpăm de o grijă în plus. Ajutăm selecţia naturală, domnilor!
Este cumplit să fii altfel. Nu ştiu ce presupune o definiţie clară pentru acest „altfel”, pentru că eu m-am simţit altfel într-o mulţime de momente: când purtam o orteză pentru că mi-am bulit genunchiul, când eram tunsă uşchit, când am început în adolescenţă să port ochelari, când nu puteam merge pe stradă şi mi se roteau ochii în cap ca girofarul – nistagmus se cheamă asta, când am refuzat să mă îmbăt într-o gaşcă de beţivani, când nu-mi permiteam haine ca ale celorlalţi, sau mai ştiu eu ce. Adevărul este că toţi suntem altfel într-un fel sau altul, doar că unii dintre noi sunt mai diferiţi decât au ăilalţi chef.
Este o aberaţie fără margini să fii judecat dupa nişte criterii atat de simpliste, să nu poţi trăi o viaţă normală, orice înseamnă normalitatea asta pentru fiecare dintre noi, să îţi fie minimizate inteligenţa, empatia si caracterul, pentru că nu treci de şablonul strâmb al mentalitaţilor.
E mişto să fii altfel, bă fraiere! Fii altfel de câte ori poţi, înţelege-i pe ăia care nu sunt ca tine şi respectă-i! Te vor învăţa lucruri pe care siamezii tăi în ale gândirii nu le ştiu şi nu le înţeleg, pentru că vă învârtiţi că hamsterii din cuşcă pe aceeaşi roată!