CONSOANA ROŞIE

Când eram mică citeam foarte mult şi din fericire asta nu s-a schimbat prea tare nici acum. Mă foloseam de cărţi, nesfârşite şiruri de cărţi din biblioteca unchilor mei sau de la biblioteca din oraş, pentru că la noi în familie cărţile nu erau chiar în fruntea listei de cumpărături, pentru a înlocui experienţele de care nu aveam parte.

Călătoream peste tot, cunoşteam oameni noi, îmi făceam prieteni şi gustam mâncăruri incredibil de gustoase. Atunci, în nesfârşitele mele călătorii am învăţat că am libertate deplină, că imaginaţia mea are voie şi mai ales poate să facă absolut tot ceea ce are chef, iar mie îmi plăcea la nebunie asta.

Am învăţat că gusturile sunt colorate, că gândurile pot suna într-un fel sau altul, că desenele şi peisjele au miros. Cel mai mult îmi plăceau gândurile verzi-aurii mirosind a iarbă umedă şi a rouă, poate un pic şi a piersică bine coaptă de la mine din Dobrogea, a lămâie crudă şi a frezie. Ştiam exact mirosul, combinaţia perfectă din fiecare aromă şi mai ştiam că trebuie să mă facă să-mi lase gura apă, ca de la un auriu blând de toamnă.

Am căutat mirosul ăsta în fiecare zi, gândindu-mă la cum ar trebui să fie sticla potrivită să-l cuprindă. Am pierdut o grămadă de timp încercând să-i găsesc un recipient bun, şi cum nu am găsit, am renunţat fără să mai ţin minte exact când.

Pe măsură ce am crescut şi Universul meu a devenit din ce în ce mai larg, dincolo de biblioteca mea, măricică de acum, am descoperit parfumurile adevărate, sofisticate, cu poveşti.

Nu am reuşit însă, niciodată să ghicesc prea bine aroma din recipientul care o conţinea. Sticlele frumoase, bijuteriile artizanale, flamboaiante şi sofisticate, purtau cu ele parfumuri care mă copleşeau. Găsesc mereu arome prea grele, prea încărcate şi dantelate, cu un colorit intens, care nu au ce căuta acolo.

Sticlele modeste, care invariabil îmi amintesc de coperta simplă a unei cărţi vechi par să se apropie de Parfum, acel parfum al meu, la care visasem verzui-auriu toată copilăria.

Am înţeles, într-un final, că tot farmecul parfumului meu era că aveam să-l caut mereu; poţiunea mea vrăjită, cea care să coloreze muzica şi să dea sunet culorilor aveam să o găsesc doar în imaginaţia de pe raftul cel mai de sus al bibliotecii.

Am crescut şi de multe ori de-a lungul timpului m-am îmbrăcat în parfumul lui, parfum care într-un fel a semănat cu al meu. Am iubit mai mereu bărbaţi Fahrenheit, adoptându-le parfumul ca pe un manifest. Mi-a plăcut să îl miros dimineaţa pe mâini când îmi beam cafeaua, sau pe obiectele pe care le mângâiam după ei. Stiloul meu a mirosit multă vreme a Fahrenheit şi a fum de ţigară.

Am găsit destul de târziu un parfum care să ştie a vorbi despre mine fără să îmi acopere vocea, fără să ţipe guraliv şi ostentativ neadevăruri despre mine şi i-am rămas fidelă cu încăpăţânare.

Am fost curioasă să-i citesc povestea, să-l disec şi am constatat cu uimire că deşi nu are nicio legătură cu freziile şi piersicile copilăriei mele, că deşi nu este verde-auriu, îmi place pentru că este uşor amărui, jucăuş şi senzual, tandru ca o mătase bătută de soare şi efervescent.

Îl cheamă simplu Nina şi dacă ar fi trebuit să îi aleg eu numele, probabil că l-aş fi botezat la fel, cu aceeaşi consoană roşie şi două vocale: una roz şi cealaltă albă.

NOI SUNTEM MAI MIŞTO

Nucleul oricărei comunităţi este constituit din primărie, şcoală, biserică şi cârciuma din sat. Mai târziu au apărut căminul cultural, sediul CAP, dispensarul, sau mai ştiu eu ce.
La noi nu. La noi, nucleul comunităţii, de la începuturile timpurilor până acum, a fost constituit din primărie, şcoală, cârciuma din sat, biserică şi geamie.
Noi suntem mai mişto decât restul lumii. Nu ştiu de ce m-am ferit până acum să o spun clar şi răspicat, deşi am crezut-o mereu din tot sufletul: Dobrogea rulz!Nu îmi pot imagina cum este să nu se audă clopotele de la biserică şi apoi chemarea la rugăciunea de seară. Este ceva cu care ne naştem înscris în ADN, pur şi simplu. Pentru mine, lucrurile au fost dintotdeauna aşa şi asta este ordinea firească a lucrurilor.
La mine pe stradă, pe bucăţica de dincolo de Kemal-Agi-Amet, stătea hogea care, pe atunci fiind o singură geamie, era cârmuitorul comunităţii musulmane din oraş.
Acum a mai apărut încă o geamie. Când eram eu copil nu era decât una singură: Moscheea Mare, sau Moscheea Abdul Medjid, cum se numeşte oficial, monument istoric a cărui construcţie s-a terminat în 1865, fiind cea mai veche clădire din Medgidia. Am trecut, de multe ori pe lângă construcţia elegantă, cu grădina la care mă uitam mereu prin gard când nu mă zoreau părinţii. Cred că eram în clasa a treia sau a patra când am intrat prima dată în geamie împreună cu colega mea de bancă. Ţin minte şi acum sentimentul incredibil pe care l-am avut; era de ca şi cum mi se dezvăluise un mister, de ca şi cum se închidea un cerc, de ca şi cum firescul intra pe drumul lui, în sfârşit. Mi se părea complet anapoda ca eu, născută şi crescută pe o stradă unde nu existau decât cinci familii de români, să nu fi intrat niciodată într-o geamie.
De atunci, am mers de multe ori şi m-am simţit de fiecare dată mai confortabil şi mai de-a locului, mai ales că mă cunoştea oricum destul de multă lume şi într-un fel se bucurau, cred, că sunt curioasă, că le îmbrăţişez obiceiurile şi cultura. Ei habar nu aveau că peste drum, Ani Zeniep ne citea din Coran de câte ori ne prindea mai liniştiţi şi mai visători, fără să o intereseze că nu pricepeam nimic. Era ceva în blândeţea vocii ei care ajungea până la noi şi  ne făcea să stăm potoliţi ca prin minune.
Anii au trecut şi fascinaţia mea pentru geamii a crescut constant. Nu-mi pot imagina cerul incredibil de acasă, cerul Dobrogei, fără minarete. Cred că niciunul dintre noi cei crescuţi aici nu poate, sau aşa îmi place mie să cred. Nu ştiu.
Puţine sunt satele aruncate pe dealurile blânde şi golaşe, sau prin stepele fără sfârşit, în care să nu fie şi o geamie. Sunt sate care nu au biserică, au doar geamie. Sunt sate în care, la colţurile caselor din chirpici sunt Şeherezade şi baclavale, unde găseşti şuberek la orice poartă. Mi-e dor de blândeţea lor, mi-e dor de copilăria mea când rufele nu se spălau decât cu săpun făcut din seu de oaie şi de mirosul ăla un pic dulceag din toate casele, foarte curate, ale tătarilor.
Albastrul cerului din Dobrogea l-am mai văzut doar în Toscana, unde locul minaretelor era luat de chiparoşi şi albastrul era senin. Albastrul era aproape la fel, doar aerul mirosea altfel.
Niciodată nu am crezut că turla unei biserici, de orice rit ar fi ea, se poate compara în vreun fel, sau poate trezi sentimente şi imagini comparabile cu cele pe care mi le desenează în suflet minaretul unei geamii.
În fotografia de mai jos este geamia din Osmancea (Osmançay), construită în 1884, un sat uitat de vreme şi vremuri la vreo jumătate de oră de mers cu maşina de la Medgidia, unde trăiesc aproape 600 de oameni. Fotografia a fost făcută de unul dintre prietenii mei din copilărie şi cred că ilustrează perfect ceea ce voiam să povestesc despre albastrul cerului şi eleganţa absolută a minaretelor.
Nu întâmplător am asemănat minaretele cu chiparoşii pe care îi iubesc atât de mult. Nu doar că leagă pământul de cer, nu doar că îmi dau senzaţia că dacă urc în vârful atât de elegantelor minarete pot întinde mâna şi atinge un nor dar, întotdeauna m-am întrebat dacă sunt construite pe pământ, sau cumva, într-un echilbru precar, la fel ca şi sufletele noastre, lucrurile nu stau de fapt invers: minaretele nu sunt construite cumva în cer şi printr-o minune a fizicii ţin sprijinite pe ele tot pământul.
Minuţios decupat în jurul geamiilor, care sunt o declaraţie de spirit, bunătate şi cultură, cerul Dobrogei nu poate fi închipuit fără ele.
Da, noi suntem mai mişto decât toţi ceilalţi pentru că bunicile ne citeau seara rugăciuni, iar toate ani-ile cu degete portocalii de la henna întorceau lângă noi paginile Coranului. Noi suntem mai mişto pentru că ne-am jucat şi la umbra moscheilor şi la umbra bisericilor. Noi suntem mai mişto pentru că atunci când eram mici mâncam mai cosmopolit-înţelept-diversificat-sănătos decât copiii ăştia astăzi. Noi suntem mai mişto pentru că mergeam la colindat în gaşcă amestecaţi tătari şi români, iar oamenii de pe stradă mustăceau fără să ne zică nimic. Noi suntem mai mişto pentru că am avut mereu loc şi unii de alţii, şi unii cu alţii, şi am fost crescuţi firesc, fără să ştim că există cuvinte precum toleranţă sau diversitate etnică, dar înţelegându-le în sensul cel mai profund. Noi suntem mai mişto pentru că de mici am învăţat la prima mână poveştile din 1001 de nopţi, iar voi nu aţi avut Şeherezade personale.
Noi suntem mai mişto, pentru că cerul nostru se sprijină pe minarete.