POVESTE GALBENĂ

Nu o să trebuiască să spui nimic din ceea ce nu ai vrea. Trage-ţi pătura peste picioare şi lasă-mă să te ascult. Îţi pun un pahar cu vin şi vreau doar să mă laşi să te ascult cum îmi povesteşti. Spune-mi o poveste galbenă, povesteşte-mi de ca şi cum nu aş fi aici.

Am clipit nedumerită. Să îmi imaginez că nu eşti aici, e simplu. Totuşi, ce înseamnă o poveste galbenă, l-am întrebat?
Înseamnă o poveste despre cana ta galbenă cu cafea, despre limonadă şi soare, despre toamnă şi câmpuri de floarea soarelui. Vreau o poveste galbenă. Sunt un copil şi eu. Am capricii.
Vinul îmi mirosea în mână a toamnă, a rotund şi a brumă, gândurile-mi erau arămii, dar trebuia să-ţi inventez o poveste galbenă.
Nu ştiu, nu m-am gândit niciodată la tine ca la o poveste galbenă. Mereu mi-ai fost alb şi albastru, sau mi-ai fost întuneric. Uneori mi-ai fost verde de iederă şi perdea subţire din fumul ţigării mele. M-am gândit la tine mereu din arome şi prea puţin din culori…
Te mai gândeşti uneori la mine?

Mereu…
Ştiam eu! Şi zâmbetul tău capricios, abia ghicit, cu ochii mijiţi, ca de copil, s-a colorat în galben.
Mi-am amintit că odată, am mâncat amândoi prăjituri şi-n colţul buzei îţi rămăsese un fir galben de glazură. Aş fi întins mâna să mi te iau pe vârfurile degetelor să te gust, m-aş fi aplecat peste masă să te sărut. De atunci, mă strădui să-mi şterg din minte gustul tău incert care mi se plimbă fără odihnă pe cerul gurii şi nu-mi dă pace. Mă gândesc mereu, cum ar fi fost să mă aplec atunci peste masă şi să te sărut? Ar fi schimbat ceva? Cine ar putea şti?
Da, mă gândesc la tine mai des decât îţi poţi imagina, mai des decât îmi place să recunosc.
Mă gândesc uneori la tine galben, ca o glazură de prăjitură, un galben uitat printre atâtea zile în care nu mi-ai fost decât fum de ţigară prin ferestre întredeschise şi pescăruşi care ţipă muţi printre nori.
De ce ţi-ai pus canapeaua aici, la geam?
Chiar, oare de ce mi-am pus canapeaua aici la geam? Pentru tine. Îmi place să mi te imaginez stând aici, cu ochii închişi, sau privind peretele sec din faţă. Îmi place să mă gândesc că într-o zi o să ne certăm pentru locul ăsta, unde eu o să vreau să stau să citesc şi tu o să vrei să stai, să mă ţii în braţe. O să îmi pun pe calorifer cana galbenă cu cafea, uite ţi-am mai adus un pic de galben în poveste, şi o să mă întorc cu faţa  spre tine, o să te găsesc aici, cu zâmbetul ăsta de copil capricios, ca o prăjitură cu glazură galbenă.
Visezi femeie; visezi galben şi absurd.
Aşa sunt visele, uneori absurde, alteori galbene. Uneori calde, alteori iuţi ca fumul meu de ţigară. Dar da, mă gândesc la tine şi mi-e ciudă că mi-ai rămas mic. Ştii, cred că asta e povestea ta de fapt, o poveste galbenă care mi-a rămas prea mică, aşa cum o floare îi rămâne prea mică unui fluture.
Ce îţi spun eu aici e o poveste de adolescente care visează, dar să ştii că ai voie, copil capicios, să o uiţi repede dacă te incomodează. Poate ai uitat-o chiar în timp ce ţi-o spuneam, cine ştie.
Vinul mi se plimbă uleios, roşu şi sec pe pereţii paharului. Habar nu am ce vin îţi place şi ăsta ar fi trebuit să fie primul lucru pe care să-l ştiu despre tine sau poate este primul lucru pe care l-am uitat.
Îţi inventez poveşti galbene în ceaţa groasă de afară şi poveştile îmi rămân mici în timp ce ţi le povestesc.

Exact cum ţi-am spus, poveşti de adolescente, iar eu sunt om mare de acum. Îmi plimb pe cerul gurii gustul tău incert, tăcut şi galben ca povestea pe care mi-ai cerut să ţi-o spun.



                                                           FOTO: 121freewallpapers.blogspot.com


NOI ȘI EI

Dacă o întrebaţi pe mama, a fi vegetarian înseamnă să ţii post. Prin urmare, totul se reduce la cartofi, fasole şi pilaf sârbesc. Din când în când mai intră în calcul şi câte o sarma de post, aşa că totul este un coşmar şi un chin.
Stilul de viaţă vegetarian a luat un avânt din ce în ce mai mare în ultimul timp; motivele care au stat la baza deciziei fiecărui vegetarian sau vegetarian wanna be sunt diverse, mergând de la sănătate, incapacitatea de a mai mesteca carne, până la trend, stil de viaţă cruelty free, etc, etc.
Am cunoscut de-a lungul timpului mai multe tipuri de vegetarieni, pe care i-aş reduce la două categorii: vegetarienii isterici şi vegetarienii discreţi.
Vegetarianul isteric încearcă să te convingă cât eşti de naşpa, ce om de rahat eşti că mănânci iepuraşi şi găinuşe, cum din cauza ta se duce de râpă planeta, urlă ca din gură de şarpe dacă ceva de origine animală îi atinge mâncarea pură şi, nu în ultimul rând, nu precupeţeşte niciun efort în încercarea lui de a te converti şi pe tine.
Ceilalţi, vegetarienii discreţi, sunt ăia pe care în principiu îi doare la bască ce ai tu în farfurie, atâta vreme cât e farfuria ta, nu a lor. În majoritatea lor, oamenii ăştia au renunţat la a mai mânca carne, în urmă unui switch intern. Nu este o cauză externă cea care i-a determinat, ci s-a întâmplat ceva în interiorul lor, prin urmare nu sunt perturbaţi sau interesaţi nicicum de stilul tău de viaţă.
S-a povestit mult despre mother shaming, despre breastfeeding shaming, despre gay shaming, despre cum ne băgăm în alegerile oamenilor fără să fie treaba noastră, în general. Pe acelaşi principiu există şi food shaming: mănânci carne eşti un monstru odios, să-ţi fie ruşine! Nu mănânci carne, eşti o ciudăţenie! Să-ţi fie ruşine! Vedeţi-vă, oameni buni, de ce aveţi fiecare în farfurie!
În fine, nu despre motivele care stau la baza alegerilor fiecărui om, sau despre mentalitatea noastră complet defectă vreau să povestesc acum, ci despre experienţa mea în imediata apropiere a unui vegetarian.
Nu cu multă vreme în urmă îmi imaginam farfuria unui vegetarian ca pe…cum să vă zic eu, o întindere goală şi pustie, pe care tronează o frunză tristă de salată, eventual şi o roşie. Evident, frunza aia de salată, sau orice altceva ar fi fost pe farfurie trebuia mâncat cu pâine, cât mai multă pâine, să ţină dom’le de foame.
Între timp am învăţat multe despre ce înseamnă stilul de viaţă vegetarian şi traiul în imediata apropiere a unui vegetarian:
1. Se pot găti foarte multe chestii. Extrem de multe. Uneori, prea multe pentru abilităţile mele de bucătar.
2. Pot să mănânc liniştită carne în faţa unui vegetarian. La început, în primele două-trei săptămâni îmi era jenă când muşcam din vreun cârnat, evitam să pun o fleică pe grătar, sau mai ştiu eu ce. Mă gândeam că îi fac poftă, că mă înjură, că fac omu’ să se simtă ciudat. Aiurea. Vegetarianul care ştie de ce a luat o decizie, cum am spus, nu are nicio treabă cu ce e în farfuria ta, aşa cum nici tu nu ai cu farfuria lui. Din când în când mai întreb, cel mult, dacă vrea să guste. Cu asta, conştiinţa mea e liniştită. Mă bazez oricum şi pe faptul că dacă ar avea o problemă mi-ar spune şi am putea negocia termenii la momentul potrivit.
3. Mâncarea vegetariană înseamnă mult mai mult decât mâncarea de post a bunicii mele. Efortul este minim. Desigur, trebuie să-ţi destupi un pic imaginaţia şi spiritul ca să poţi mânca şi altceva în afară de tocăniţă de cartofi.
4. Hrana pentru un vegetarian nu este mai scumpă decât hrana pentru un omnivor. Există falsa impresie că trebuie să fii cel puţin Bill Gates pentru a fi vegetarian, sau că totul presupune denumiri fistichii de legume şi fructe exotice greu de procurat, că tre’ să ciuguleşti numai seminţe sau mai ştiu eu ce drăcovenii.
5. Vegetarianul din dotare este ovo-lacto-mâncător-de-peşte-vegetarian, aşa că mă bucur de treaba asta şi profit cât pot, pentru că nu ştiu cum i se vor modifica în viitor alegerile culinare. Pentru moment, eu mă bucur.
6. Coşul de cumpărături cuprinde în principiu aceleaşi lucruri ca şi până acum: cepă, cartofi, varză, ciuperci, ardei, brânză, verdeaţă, avocado, banane, mere etc. Au crescut, e drept, cantităţile de morcov, pătrunjel, păstârnac, smântână, păstăi şi dovlecei.
7. Pastele fără carne, dar cu toate drăcăriile din lume sunt foarte gustoase, ori eu, dacă mă ştiţi cât de cât, cunoaşteţi că ador pastele.
8. Traiul în preajma unui vegetarian te face să îţi pui mintea la contribuţie, să găseşti/inventezi reţete noi, şi mai ales, devii un mic artist al platingului. În momentul în care arunci nişte ceva-uri pe o farfurie nu-i va plăcea nimănui să mănânce, fie el vegetarian sau omnivor. Dacă farfuria arată bine, jur că toată lumea o să mănânce cu spume, indiferent ce e pus pe ea. În ultima vreme m-am apucat să fac fotografii, să-mi documentez evoluţia şi traiul on daily basis alături de personajul-infam-nerozător-de-oase.
9. Vegetarienii sunt distractivi.
10. Fiţi atenţi la vegetarienii de lângă voi, alături de ei, la modificările din starea lor de sănătate şi spirit. Nu am cunoştinţe medicale sau de nutriţie, dar pot vedea când cineva e prea palid, sau îi apar cearcăne, dacă apare oboseală frecventă şi persistentă. E ok să susţii alegerile cuiva, dar e şi mai ok să îi atragi atenţia dacă sesizezi ceva în neregulă.
11. Teoretic nu pare greu să fii vegetarian, mai ales dacă, în principiu, alegerile tale alimentare intrau în zona safe, mâncare sănătoasă, junk food free, mezeluri free, fast food free, semipreparate free. Practic, trebuie să fie o alegere naturală ca să poată funcţiona şandramaua.
Pe mine una nu mă tentează subiectul, pentru că nu îl simt. Nu ştiu ce o să fac peste doi ani, sau peste cinci. Acum nu sunt în etapa potrivită pentru asta. M-a influenţat în vreun fel? Cu siguranţă că da. Mănânc carne mai rar şi mai puţin, mănânc automat mai multe legume, iar abilităţile mele strălucite, iertaţi-mi modestia, de bucătar s-au dezvoltat şi în altă direcţie.
Să fim cinstiţi, mă bucur că nu trebuie să-mi mai împart „halca” cu nimeni. Ştiţi vorba aia: „Nu vrei? Perfect. Mai mult pentru mine”.
Have fun, relaxaţi-vă şi lăsaţi oamenii să mestece ce le pofteşte inima.

CEILALŢI

 

Îmi zicea tata, că unul dintre cele mai mari păcate, poate cel mai mare, este să îţi baţi joc de iubirea cuiva, să-l laşi să se îndrăgostească de tine ştiind că tu nu vei putea iubi niciodată înapoi, apoi să întorci spatele şi să pleci.
Asta zice multe despre tine, spunea tata, care pe vremea lui fusese mare crai. Este vorba despre cum eşti tu ca om, despre câtă valoare îţi dai ţie, despre cât îi respecţi pe ceilalţi. La tine în curte eşti stăpân, e treaba ta cât simţi, de ce simţi într-un fel şi nu în altul, dar nu face rău şi, mai ales, nu îţi bate joc niciodată de iubire.
Aşa m-a învăţat tata.
Ne lăsăm iubiţi fără să ne trebuiască iubirea aia sau omul ăla, din zeci de motive meschine: egoism, singurătate, vanitate, nevoie de validare, bife în întrecerea cu noi înşine, orgoliu, prostie, şi iar singurătate, şi iar nevoia de validare.
E mişto să ştii că te iubeşte cineva, să ştii că se gândeşte la tine, că poţi suna oricând pe cineva care o să te ţină în braţe, cu care o să împarţi patul sau un pahar cu vin. E mişto să ştii că eşti dorit. Te validează, eşti dezirabil şi îţi gâdilă corzi nebănuite ale orgoliului.
Până când? Până când vei găsi o carne mai fragedă, o piele mai netedă, ochi mai strălucitori, glume mai bune sau orice altceva „mai” şi iubirea aceea, pe care de fapt nu o doriseși, începe să te apese, să te încurce şi te evapori pur şi simplu din viaţa celuilalt, de multe ori fără să spui nimic sau invocând motive aiurea, din care nu se poate înţelege mai nimic.
Ceilalţi.
Mereu trebuie să le treacă, pentru că suntem oameni mari şi „ne asumăm responsabilitatea faptelor noastre”, şi „nu era ceea ce-mi trebuia mie”, şi „nu pot să stau acolo doar aşa… dacă nu mi-e bine şi vreau altceva”, şi „ce să-i fac eu? Asta-i viaţa. Toţi trecem prin aşa ceva”.
Şi ne vedem mai departe de ale noastre, de fericirile nou descoperite, ne vedem de zâmbetele tembele de „după”, fără ca oamenii mari din noi, ăia extrem de înţelepţi şi maturi, să-şi amintească în ce fel au împărţit un pahar de vin cu ceilalţi, în ce fel le-au hrănit speranţa, cum au făcut risipă de vorbe şi mângâieri din care oamenii ăia, pe care acum îi vrem oameni mari, ar fi trebuit să înţeleagă fix pe dos, că doar “cine i-a pus să-şi facă proiecţii din nimic” şi „dacă am făcut una sau alta, ce înseamnă asta? nimic, că doar nu suntem copii naivi”, oameni care deja ne sunt trecut, ne-au fost doar o etapă. Nu înţelegem că noi le-am fost reper şi poveste.
Toate astea până într-o zi, când din nou ne vine rândul sa fim noi “ceilalţi”, în trecerile altora şi ne întrebăm invariabil, ce am făcut să merit asta?
Să nu îţi baţi niciodată joc de iubirea cuiva, îmi spunea tata, şi să nu uiţi că viaţa e a dracu’ de rotundă. Nimeni, absolut nimeni pe lumea asta nu scapă de plată, aşa că ai grijă să nu iei niciodată mai mult decât dai. Până la urmă, pe toţi ne ajunge rândul, să ştii, dar cred că cel mai mult au de tras ăia pe care îi ajunge din urmă blestemul iubirii.
Pentru el, blestemul iubirii însemna să te ajungă din urmă lacrimile ăluia pe care l-ai făcut să sufere cu bună ştiinţă.
Dar dacă nu ştii? Dacă nu ştii, e altceva, dar atunci când ştii, când îţi trece prin cap, când vezi că începe să deschidă aripile, spune-i şi pleacă. Nu pleca niciodată fără să spui o vorbă. Bine, dar cum ştii? Dacă nu îţi dai seama? N-ai cum să nu ştii. Omul ăla începe să se uite la tine altfel, e imposibil să nu îţi dai seama. Nu întârzia nicio secundă, auzi? Oricât de cald şi bine îţi e acolo, vorbeşte-i frumos, spune-i. Indiferent cât de tare doare, o să te ierte până la urmă. Măcar ai fost cinstită, dar nu o să te ierte niciodată dacă îţi baţi joc.
Cred că aveam şaptesprezece ani când mi-a ţinut teoria asta, pentru că văzuse că mă place un băiat, în timp ce eu suspinam de îmi tremura în spate tricoul negru cu Jim Morrison, după alt băiat. Mă, da’ tu nu vezi că băiatu’ ăsta suferă după tine? Ba da. Şi? I-ai zis să-şi vadă de ale lui? Păi nu, că mai am şi eu cu cine să ies în parc, la un majorat, da’ cred că vede că nu-i dau prea multe şanse. Şi dacă nu vede? Şi dacă tot speră că ceva se va schimba?
Nu mă întrebasem asta până atunci, pentru că la cei şaptesprezece ani ai mei nu ştiam mai mult de atât. Şi ce dacă nu vede? Aia e. Şi nu l-am ascultat pe tata, pentru că era cool să se “ţină cineva după mine”, să mă simt stăpână peste un mic regat. Doar că regatul ăla nu era mic deloc. Era o inimă şi era mai mare decât un Univers.
„Te iubesc până găsesc ceva mai bun” e una dintre cele mai tembele vorbe care s-au inventat vreodată şi-mi amintesc că de câteva ori am fluturat-o şi eu complet cretin, crezând că o cred. De fapt, îmi doream să cred că o pot crede, că poate aşa dureau toate mai puţin. M-am păcălit de-o părere şi am reuşit, din fericire, să nu-mi fac rău decât mie.
Ne lăsăm iubiţi fără să ne trebuiască iubirea aia, fără să ştim ce să facem cu ea şi ne minţim mereu că nu a fost responsabilitatea noastră. Ba da, era responsabilitatea mea să-ţi fi spus că e OK să fiu singură până găsesc ceea ce-mi trebuie, că e OK să am în spate o jumătate goală de pat, că e OK să-mi rămână un pahar cu vin pentru mâine, că nu am uitat cum e să fii „celălalt”.

 

RSS
Follow by Email
Twitter