December, 2018 - Simple Cuvinte

LET GO

Tot aud, din ce în ce mai des în ultima vreme: băi eşti ca un zid. Nu ajunge nimic la tine şi mai mult de atât, nu laşi nimic să iasă. Totul e înfrânat, cu jumătate de măsură, cu frâna de mână trasă.

În ultimul timp, cel mai tare mi-am dorit să învăţ să las oamenii să plece. M-am gândit că ăsta poate fi un prim pas. Laşi să plece, apoi primeşti ce trebuie să vină.

Am auzit de zeci de ori şi mi-am spus eu însămi de mii de ori: nimeni nu este dator să rămână. Oamenii au şi trebuie să aibă libertatea de a alege unde şi dacă vor să stea. Nimeni nu îi este dator nimănui cu nimic. Decât să stea degeaba, mai bine pleacă cu folos, indiferent despre cine vorbim.

Eram ca o furnică ce-şi strângea în muşuroaie zeci de oameni care nu ar fi trebuit să fie acolo; mă încăpăţânam să ţin morman, dintr-o pornire masochistă greu de înţeles chiar şi pentru mine, oameni care mi-au fost bucurie, otravă şi nefericire.

Mi-a fost foarte greu să înţeleg şi să accept că au venit în viaţa mea cu nişte lecţii atârnate de fund, cu oglinzi pe care, fără să ştie, mi le-au pus în faţă. Trebuia să învăţ, să înţeleg şi să-i las să plece fără să îi urăsc (ceea ce încă nu mi-a ieşit în multe cazuri), fără să vreau să-i ţin în loc.

De ce mi-a fost atât de greu să le dau drumu’, încă nu am înţes.

Unora le-am înţeles sensul în viaţa mea mai repede, altora nu, pe unii mi i-am prins cu cătuşe de suflet şi mi i-am făcut captivi acolo. La naiba cu toţi şi toate. Ar fi trebuit să îi las să plece repede, ar fi trebuit să nu-i primesc… ar fi trebuit să un milion de lucruri pe care nu le-am făcut cum trebuie în viaţa asta.

Mi-am dorit în ultimul timp să învăţ, să înţeleg când merit mai mult, când trebuie să cer mai mult, când cineva nu mi se potriveşte, nu că ar fi ceva în neregulă cu omul ăla, ci că pur şi simplu, nu este croit după calapodul meu.

Îmi iese greu, ca aproape orice. Tai strâmb, uneori îmi ciuntesc degetele, înjur mult şi plâng, dar… cred că anul ăsta, pentru prima dată în viaţă, mi-a fost uşor să renunţ la un om pe care l-am primit lângă mine, potcovindu-l cu speranţe. Poate părea un rahat lipsit de importanţă, dar pentru mine este o victorie. L-am lăsat să plece.

Asta e altă prostie pe care o fac, le leg oamenilor de fund, fără ca amărâții ăia să ştie, tot soiu de tinichele: speranţe, vise, un loc între prieteni, proiecţii, planuri, discuţii. Complet stupid şi fără sens, complet imatur şi dureros, dar e o boală căreia încă nu i-am găsit vindecare.

Păi dacă voi nu mă vreţi, eu de ce să vă vreau? Ar putea fi o treabă, da’ nu-i nici asta cum se cade.

După aia, stai Iancu cu mătura şi făraşu’ în mână şi strânge mizeria pe care singură ai făcut-o. Ce-o fi atât de greu de priceput, nu ştiu nici eu să răspund (minte în crăci, aia e), dar iată că iavaş, iavaş învăţ cum se face.

Cel mai mult, mi-am dorit în ultimii ani să învăţ să las oamenii să plece, cu graţie, fără resentimente, poate chiar şi să le spun de ce nu îi vreau acolo, să nu mă mai agăţ de ei ca înecatu’ de pai. Asta pare că e totuşi mai simplu de învăţat decât plecările deja întâmplate: mi-e greu să iert egoismul oamenilor care au murit de parcă să-mi facă mie în ciudă, mi-e greu să iert iubirile cărora nu le-am fost şi doar mi-au fost, mi-e greu să înţeleg neprietenii pe care îi vedeam peste ani în aceeşi poveste cu mine.

Obişnuiam să cred că aşa e ok, că atât trebuie să fie, că dincolo de oamenii ăia nu mai există nimic. Ba mai există. Citisem când eram puştoaică, într-o carte SF al cărei nume îmi scapă acum, că golul nu există nicăieri în Univers. Peste tot nemărginirea este umplută cu ceva. Şi să dea naiba dacă nu-i chiar aşa…

Îmi doresc să învăţ să las oamenii să plece, să îi las să plece atunci când vor, să îi invit să plece, atunci când noi, în vieţile noastre nu mai însemnăm nimic.

Am exemple, mai multe decât ar fi sănătos, de prieteni din copilărie de care m-am agăţat până nu am mai avut de ce să mă agăţ (pe principiul cum frate, ne cunoaştem de când lumea, deşi asta nu înseamnă nimic pentru mulţi), de foşti iubiţi pe care mi-i ţineam aproape, fără să ştiu de ce, oameni cu care vorbeam din obligaţie şi fără rost când şi când, rude inutile, foşti colegi cărora nu le mai ştiam numele de familie… pentru ce? I-am şters din agenda telefonului şi nu le mai urez La mulţi ani de zilele de naştere, în gesturi inutile de resuscitare ale unor trecuturi moarte deja. Nu le mai promit că ne vedem, nu le mai promit nimic. Pe unii, mi-i mai păstrez în memorie până într-un punct când ştiu că se vor dizolva singuri, alţii mi s-au săpat atât de tare în suflet, încât îmi vor fi acolo toate veşniciile de acum înainte.

So long lost souls of my life.

CIORBA RULZ!

Mi s-a povestit că atunci când eram mică mi se spunea „Domnişoara Ciorbă”, pentru că numai asta aş fi mâncat. Cică o dată, pentru că în ziua aia nu se gătiseră decât ardei umpluţi, au fost nevoiţi să-mi pună în farfurie zeama în care au fiert ardeii şi nişte umplutură din ardei şi să-mi spună că s-au desfăcut perişoarele la fiert. Am crezut, că na, la trei ani eşti încă novice în subiect. Era cu lingura, deci era ok. Peste câţiva ani, fugeam peste drum la Mazis Alai să-mi dea ciorbă strecurată, pentru că la mine, în bucătăria din curte, obiceiurile de genul ăsta nu erau tolerate.
Între timp, relaţia mea cu zarzavatul a revenit la normal şi mai mult de atât, îi dau perfectă dreptate mamei când îmi spunea exasperată că îmi toarnă în farfurie o cană cu apă caldă să mănânc. „Mă, Andreea mă, dacă nu pun zarzavat în ea, ce să-i dea gust?” (şi mama, ca toţi ceilalţi oameni pe lumea asta, îmi spune Andreea doar când e supărată pe mine).
Cred că a venit momentul să mă laud că gătesc bine, spre foarte bine, uneori. Ok, nu o spun doar eu, o mai spun şi alţii care au mâncat câte ceva ieşit din mâna mea. Singura condiţie să gătesc bine este să nu trebuiască să fac mâncare pentru alţii. Adică, dacă ştiu că tre’ să vină careva în vizită, sau să pregătesc ceva pentru un eveniment oarecare, lucrurile ies cam de zece ori mai proaste decât dacă „ băi, ia să fac eu ceva de mâncare „.
Nu-s vreun mastărşef, adică nu ştiu sofisticării, dar ce ştiu, ştiu bine…cum ar fi, ciorba.
Oh boy, oh boy, viaţa fără ciorbă nu există. Dacă trece o zi fără să mănânc ciorbă, e ceva în neregulă cu viaţa mea şi a doua zi sigur fac, în caz că nu mai este; adică nu îi înţeleg şi nu îmi doresc să-i înţeleg pe oamenii care pot trăi fără, adică de ce ţi-ai refuza aşa ceva? Care-i logica?
Ciorba nu există şi nu e ciorbă fără borş şi fără verdeaţă. Multă verdeaţă, că altfel parcă e neterminată…leuştean, pătrunjel, frunze de ţelină, totul verde, proaspăt şi mult. Când nu am borş d’ăla de poveste făcut de mama, cumpăr cu inima îndoită şi-l clocotesc bine, după cum am învăţat de la bunica, să fie mai acru, să nu-mi strice ciorba.
Mama, de la caz la caz, în funcţie de ce cui are pe mine în momentul ăla, face „borş acru ca mine” (ca ea, adică), sau „borş acru ca tine (ca mine, adică), de-ţi troznesc fălcile. Păi, dacă e acru ca mine, am o ciorba garantată.
Uneori mai merge şi mai primesc în vizită şi ruda lame a ciorbei, adică supa. E ok, mai ales când nu am timp de poveşti cu mine însămi în timp ce tai legumele cuburi mici şi perfecte, jucăuşe în cromatica lor.
Cică „În viaţa mea nu am văzut un om căruia să-i ia juma de zi să facă o oală cu mâncare”. Mă rog, aproape juma de zi, but I’m in love with slow food. Am mai spus asta, că-mi place tangoul ăla amoros care se întâmplă la foc mic, sub capac. Nu ştiu cum să o fac altfel, deşi uneori tare bine mi-ar prinde o reţetă pe fast forward.
Ultima dată am făcut o ditamai oala cu ciorbă de perişoare din carne de cocoş, că na, aşa s-a nimerit şi nu mă tocmesc la daruri. Se pare că a ieşit bună şi perişoarele alea cred că ar fi făcut faţă la orice concurs de miss perişoresc.
Încă ceva: nu ştiu să fac doar un pic de ciorbă. Nu nene, iese ditamai oloiu, care invariabil se termină ca prin minune.
Reţetele de mâncare au venit către mine cumva subliminal, pentru că să dea naibă dacă aş fi dat bătutul de cuie pe tocatul de morcovi, deci nu ştiu de unde ştiu, sau cum de ştiu. Maică-mea nu încetează să se minuneze că nu am murit de foame când am plecat de acasă; nu mai vorbesc de faptul că nu m-ar fi crezut în stare să aprind focul sub o oală.
Oricum, cantităţile şi ingredientele sunt relative, mereu din ochi şi după gust; doar ordinea operaţiunilor se respectă cu sfinţenie.
Nu dau reţete de ciorbă, că nu am şi nu ştiu reţete, iar pe de altă parte, oricum fiecărui om îi iese altfel; am vrut doar să mă laud în postarea asta: Ciorba Rulz! My Ciorba Rulz!

BULLYING IERI ȘI ASTAZI

Habar nu aveam pe vremea aia, că ceea ce făceam noi se cheamă hărţuire.
Dacă stau să mă gândesc bine, nici nu cred că ştiam că există cuvântul. Ne distram. Aşa credeam noi, sau atât ştiam, doar că ne distram cu atât de multă cruzime, că acum îmi dau lacrimile când mă gândesc.
Îmi amintesc toate rahaturile pe care le făceam acum douzeci şi nişte ani în liceu, bârfe, priviri strâmbe, găşti, miştouri şi încerc să-mi imaginez cum ar fi arătat toate, ce amploare ar fi avut, cu social media, cu smartphone-uri, cu grupuri de whatsapp şi facebook, cu fotografii trimise instantaneu către zeci de persoane.
Existau şi atunci copii care aveau atitudinea de „mie nu mi se poate întâmpla nimic, fac ce vreau”? Ohooo. Problema asta este atemporală şi cred că există în orice oraş, oricât ar fi de mic, în orice şcoală. Mereu există cei cărora nu li se poate întâmpla nimic, sau de care nu are nimeni curaj să se atingă; ei taie şi spânzură tot ce doresc.
Slavă cerului că pe vremea aia nu exista social media, că cine ştie ce drăcii ne mai dădeau prin cap, sau îmi pot imagina ce ne-ar fi dat prin cap, uitându-mă şi citind despre toate cele care se întâmplă acum.
Nu am participat activ, pentru că nu eram printre ăia „jmekeri”. Am făcut ceva, orice, cândva, vreodată, să împiedic ceea ce se întâmpla? Absolut nimic. Niciodată.
Deşi mi-e jenă să o recunosc, răspunsul la întrebarea: „De ce nu ai mişcat niciodată un deget ca să împiedici lucrurile alea, să spui că nu eşti de acord, sau să-i arăţi un fir de simpatie persoanei hărţuite?”, e simplu: din laşitate.
Eram atât de fericită sau mulţumită, mai bine zis, că nu sunt eu ţinta miştourilor, încât aş fi făcut orice să nu atrag atenţia asupra mea; oricum eram la limită, în orice clipă se putea înclina balanţa. Nu eram cea mai fraieră, dar oricum…pe acolo. Atâta vreme cât exista altă ţintă, eu eram ok, îmi era călduţ şi bine, îmi vedeam de nimicurile mele bine mersi. Probabil că şi acum, mulţi copii nu fac nimic, sau nu spun nimic din acelaşi motiv: să nu devină ei cei hărţuiţi.
Deci era un amestec de laşitate şi egoism. Am văzut zi de zi cum îşi bat joc de copilul ăla şi pur şi simplu am stat şi m-am uitat. Uneori am râs şi eu, alături de toţi ceilalţi.
Îmi amintesc că în cazul în care îmi trecea prin minte gândul: „Oare cum îi este? Oare cum se simte?”, îl alungam repede, cu teamă. Era ceva de genul „dacă te gândeşti prea mult la asta, sigur scapi un porumbel şi eşti mâncată. Vezi-ţi de treabă şi bucură-te că nu eşti tu. Şi aşa ai o viaţă de rahat”.
Cred că asta se întâmplă în majoritatea cazurilor. Ne bucurăm că nu suntem noi şi ne vedem mai departe, liniştiţi, de treabă. Alegem să nu vedem ce se întâmplă, alegem să ne bucurăm că nu suntem noi. E mai simplu.
Îmi amintesc şi acum ochii în lacrimi ai acelui copil, cum orice ar fi făcut nu era bine, nimic nu era de ajuns şi totul, absolut totul se întorcea împotriva lui. Încă mă mai întreb cum naiba a supravieţuit şi cu ce preţ.
O singură dată am fost cu adevărat aproape de bullying când intram în clasa a cincea şi într-o tabără, una dintre prietenele mele de atunci mi-a furat din geamantan jurnalul. Nu mai ştiu de ce îl luasem cu mine în tabără. Probabil să nu mi-l găsească părinţii acasă.
Povestisem acolo despre un băiat care îmi plăcea, sau mă plăcea pe vremea aia, adică secrete capitale şi sensibile ale copilăriei. Ţin minte că puştoaica s-a jucat o vreme cu mintea mea, a făcut mişto de mine, a ameninţat ba că le arată parinţilor mei, să vadă şi ei cu ce mă ocup, ba că îl dă la şcoală, sau îi spune băiatului ăluia. Nu am fost în stare să o înfrunt, să mă apăr, sau să-l rog pe tata să mă ajute în vreun fel. Am suferit înspăimântată de moarte de ceea ce mi s-ar fi putut întâmpla, până când într-o zi, până să înceapă şcoala, din varii motive, mi l-a dat înapoi.
În secunda următoare după ce l-am recuperat, l-am aruncat în veceul din fundu’ curţii (pe vremea aia nu aveam baie în casă), să fiu sigură că nu o să-l mai vadă nimeni niciodată. Îmi pare rău de mor după caietul ăla. Aş da o mică avere acum să citesc ce îmi trecea prin cap la 10 ani (m-am reapucat de scris jurnale la 16 ani şi nu le-am mai luat niciodată în tabără cu mine).
Copiii, adolescenţii sunt incredibil de cruzi şi de inventivi în a îşi manifesta cruzimea. De asemenea, se pricep foarte bine în a se apăra de cel mai mic gând care le trece prin cap că nu este bine ce fac, de orice gând care îi separă de turmă, de orice gest care îi scoate din rând şi are potenţial de a îi transforma în victime.
Se pare că nici acum, nu te ia nimeni în seamă dacă raportezi o hărţuire, de orice fel ar fi ea, nu te aude nimeni, nu te apără nimeni.
Nici părinţii nu te cred, nu te aud, nu au timp să te audă, să îţi explice, să te ia în serios sau să te povăţuiască. Câţi dintre părinţii copiilor şi adolescenţilor de astăzi îşi fac timp să abordeze un subiect atât de spinos şi delicat, subiect care, să fim cinstiţi, necesită educaţie emoţională încă din copilărie?
Pe vremea mea, sună sinistru când spun asta, puţini fi fost în stare să ne explice ce traume lăsăm în urmă, cât de cruzi suntem, cât de greşit este ceea ce facem. Îi aud şi acum pe ai mei: „Copilării, prostii…trec toate”. Ai noştri aveau poate scuza vremurilor, a lipsei de informare şi a educaţiei.
Are efect că într-o seară îi spui în treacăt (dacă faci şi asta): „Costele nu te lua, tată, de ăia mai fără bani de la tine din clasă, sau de ăia mai plini de coşuri, sau de ăia mai prostuţi, sau de ăia mai plinuţi (just name it, poate fi orice), că e rău şi urât”?
Costel al tău o să înţeleagă şi o să te creadă pe cuvânt iar el, cu siguranţă o să renunţe la distracţia lui facilă şi retardată şi nu o să mai facă.
Nu arunc vina în curtea nimănui, pentru că subiectul e amplu şi pe lângă părinţi mai au treabă în povestea asta şi profesorii, şi prietenii, şi părinţii prietenilor, şi ceea ce vezi pe stradă şi pe internet, dar cred că responsabilitatea primară le revine părinţilor, care ar trebui să îşi facă timp să le explice odraslelor, ce înseamnă lucrurile de genul ăsta, de pe ambele parţi ale baricadei.
Până intervin tragedii la care toţi vor răspunde: „nu ştiam ce se întâmplă, doar nu am făcut nimic, erau nişte glume inocente”, e drum lung, în care multă lume are un cuvânt de spus. Nişte glume, my ass. Mă uit că şi acum, om mare (teoretic) sunt glume care îmi sapă în suflet mai rău ca un acid. Chiar dacă la o parte dintre ele am învăţat să ripostez, arsurile rămân.