Toţi ne simţim plictisiţi uneori. Plictiseala este un sentiment extrem de neplăcut; se întâmplă adesea să fie confundată cu lenea şi de cele mai multe ori, plictiseala doare de-a dreptu’. Spun că doare, pentru că aşa cum arată studiile de specialitate, oamenilor plictisiţi le creşte nivelul de frustrare, deseori devin furioşi, sau în alte cazuri, din pricina plictiselii, au tendinţa de a mânca mai mult decât nevoile lor fiziologice, de a recurge la consumul de droguri sau la „alinarea” cu ajutorul jocurilor de noroc.
Teoretic, conform manualelor, plictiseala este de fapt o tulburare de concentrare. În momentul în care nu te poţi concentra să faci un lucru, atenţia ţi se disipează şi atunci, neputând să faci nimic, spui în mod eronat că eşti plictisit şi „s-a rezolvat problema”.
Se spune că există două feluri de oameni plictisiţi: cei pentru care lumea nu este un roller coaster suficient de rapid şi nu primesc stimulii de care au nevoie şi cealaltă categorie de oameni, pe care sensibilitatea excesivă îi face să se retragă, dar nu sunt mulţumiţi de faptul că stau în zona lor de confort şi prin urmare, se plictisesc.
Plictiseala poate apărea şi atunci când nu ai control asupra unei situaţii, spre exemplu atunci când stai într-o sală de aşteptare sau într-un aeroport; sunt situaţii când nu prea poţi schimba starea de fapt. În mod normal, încerci să-ţi ocupi mintea cu ceva, cum ar fi să citeşti o carte (încerci să schimbi situaţia). Plictiseala intervine atunci când nu găseşti o alternativă, ceva de făcut care să schimbe situaţia în care te găseşti.
Plictiseala este o boală a epocii noastre. Acum câteva mii sau câteva sute de ani, omenirea nu avea opţiunea plictiselii. Nu existau stimuli, ci doar nevoi care trebuiau satisfăcute şi trebuiau satisfăcute urgent. În timp, lucrurile s-au schimbat şi nu într-un mod bun. Suntem suprastimulaţi şi nici un stimul nu ne mai satisface, aşa că suntem mereu în căutarea a ceva care să nu ne plictisească şi dintre toate opţiunile posibile, se pare că cea mai proastă variantă este tehnologia.
Plictiseala este o stare mentală, pe care deseori o alegem în detrimentul autoreflecţiei, sau pentru a evita să facem lucruri care ne solicită intelectul sau conştiinţa.
Probabil că pornind de la gândul ăsta am ajuns la o clasificare foarte simplistă a plictisiţilor.
Din experienţa mea de până acum, cunosc trei tipuri de plictisiţi, sau trei tipuri de plictiseli. O să combin definiţiile din manuale cu ce băgăm în oala asta în mod normal conform folclorului popular: mă plictisesc pentru că nu am nimic de făcut.
Există oameni care se plictisesc pur şi simplu, mereu. Îmi este greu să înţeleg cum este să te plictiseşti şi cum naiba de ai timp să te plictiseşti, din moment ce este atât de multă treabă de făcut pe lumea asta, în primul rând cu tine.
Fiecare clipă contează; o foloseşti pentru a te gândi la tine, la toate cele care se petrec în jurul tău, înveţi, creşti, găseşti lucruri de făcut, de făcut mai bine, orice care să te ducă cu o secundă mai departe de ceea ce erai adineauri. E a neverending story.
Cum naiba să ai timp să te plictiseşti, sau să te plictiseşti atât de tare încât să deschizi televizorul? Deschizi televizorul pentru că, aşa cum am spus mai sus, alegi stimulul cel mai puţin solicitant intelectual, cel care îţi taie firul gândirii. E cea mai facilă modalitate de a te distrage. Celelalte variante îţi cer să gândeşti.
Tânjim după timp liber, iar în momentul în care îl avem, ne transformăm în măgarul lui Nastratin şi nu ştim ce să facem cu el, aşa că sfârşim prin a nu face nimic şi ne plictisim.
Restu’ sunt oamenii care nu se plictisesc, doar că nu se plictisesc în două direcţii diferite. Sunt cei care aşa ca mine nu se plictisesc lent, în tăcere şi mai sunt cei care nu se plictisesc „pe baterii”.
Hai! Hai! Hai! Atât auzi de la ei. Hai să facem aia, hai să punem ceva la cale, hai să mergem, hai să dregem, hai să facem ceva nou şi interesant.
Da’ n-ai vrea tu să mă laşi să nu mă plictisesc citind, sau scriind? Nu vrei să mă laşi să nu mă plictisesc făcând ceva absolut banal în casă?
Nope, nu vor. Traiul în preajma unui neplictisit pe baterii are avantajele lui, incontestabile. Trage de tine de nu te lasă nici să mori în pace; auzi şi prin somn sau from the other side „HAI!”. Hai-ul acesta, pe lângă faptul că de milioane de ori te scoate din minţi (măcar o data de aş auzi: hai şi trage-ţi sufletul), are marele merit de a te scoate din lâncezeală şi de multe ori chiar şi din tine însuţi; e un timesaver de milioane, te pune în mişcare şi îţi arată că pe lângă neplictisitul tău citind există multe alte lucruri de făcut.
Din punctul de vedere al neplictisitului pe baterii, viaţa e scurtă. Se consumă, se agită, se străduie, trage de toţi şi mai ales de el însuşi. Timpul nu îi este de ajuns şi trage de el până ce, de multe ori, rupe timpul sau se rupe pe el însuşi. Învaţă foarte multe lucruri în fiecare zi, îi învaţă şi pe alţii, şi fiecare secundă care se iroseşte este o tragedie. E greu să ţii pasul cu ei şi uneori şi lor le e greu să ţină pasul cu ei înşişi. Gândesc enorm şi repede, gândesc mai multe lucruri în acelaşi timp, apoi acţiunile având alt ritm de a se desfăşura, îi frustrează prin lentoarea lor; îi frustrează şi oboseala cronică la care inevitabil ajung, pentru că oboseala aduce după ea odihnă, iar odihna înseamnă timp irosit.
Fără nicio clipă de răgaz este un termen care îi caracterizează perfect. Nu au răgaz şi nu le dau nici celorlalţi, dar tre’ să admit că fără ei, viaţa ar fi naşpa şi lâncedă. Poate ar fi mai multă odihnă, dar vorba lu’ tata mare: „O să mă odihnesc destul când oi muri”.
Neplictisiţii pe baterii sunt cei care duc lumea mai departe, deşi de multe ori mă trezesc că-mi vine să le urlu în faţă şi să le crăp ţeasta.
Oamenii ăştia aleg să fie în permanenţă ocupaţi, să aibă mereu ceva de făcut. Teoretic, alergând în mereu, nu ai timp să îţi dai seama că eşti, sau dacă eşti plictisit, dar nici prea distractiv nu este să fii mereu pe fugă. Uneori e nevoie să te împrieteneşti cu plictiseala, să-ţi dai voie să te mai şi plictiseşti, ca să înţelegi ce e cu adevărat stimulant pentru mintea ta.
Apoi, mai sunt şi ceilalţi neplictisiţi, le-am spus neplictisiţi ca mine. Ăia care nu se plictisesc, dar nici nu trec pe lângă tine precum Road Runner. Nu mă plictisesc, dar stilul meu e altul. Am mereu ce să fac, doar că asta, de obicei, nu îi implică, sau motivează în vreun fel pe cei din jurul meu, nu mişcă nimic în Univers. Am mereu ceva de scris, ceva de citit, ceva de meşterit, ceva la care să mă gândesc, doar că rareori îi aduc şi pe alţii în activităţile mele, ceea ce de multe ori, dă senzaţia că zac, că stau degeaba (folosiţi orice cuvânt din familia asta, e OK).
E doar o formă de retragere, de cocoloşire a fricilor. E mai puţin periculos dacă sunt doar eu acolo, dar parcă şi terenul e arid. Sunt doar nişte gânduri care se învârt în gol, se macină între ele şi nu produc nimic. Cărţile citite nu găsesc calea de a se întoarce înapoi în lume, pentru că ce să vezi, au fost absorbite şi încuiate acolo singure. Cică plictiseala nu este despre ce faci, ci despre felul în care faci ceva-urile respective. Aşa o fi. Eu nu mă plictisesc, dar returnul neplictiselii mele e zero.
Probabil acesta e unul dintre motivele pentru care aud mai mereu de la neplictisitul pe baterii: „Hai odată!”, „Te mişti prea lent!”, „Greu te urneşti, Iancu!”, „Zi ceva, măi omule!”
Unii oameni se plictisesc şi dau drumul la televizor, unii oameni nu se plictisesc făcând în permanenţă diverse lucruri, trăgând şi obosind, arzând în lipsa lor de timpi morţi; alţi oameni nu se plictisesc tăcând şi mocnind la foc mic.
E amuzant că eu fac parte din categoria asta a neplictisiţilor lenţi, iar persoana cea mai apropiată de mine şi cu care îmi petrec cea mai mare parte a timpului face parte din celălalt segment, al neplictisiţilor pe baterii. E mişto că nu ne plictisim, doar că nu ne plictisim atât de diferit, încât de multe ori ajungem să ne luăm la harţă. Este inflaţie de hai-stai. Cum să pui aşa ceva în acord? Hai să facem aia, stai că io mă gândesc la ceva. Hai să mergem, stai mă omule să-mi trag sufletu’ zece minute. Se desfăşoară atât de des dialogul ăsta, încât am început să mă întreb cine o să cedeze nervos mai întâi. De preferat, nimeni.
Îmi place că de multe ori m-a scos din mine însămi şi dacă nu era „Hai-ul” ăla, eram undeva departe în urmă, doar că ritmul meu e diferit şi uneori ajunge să mă înnebunească graba. Desigur, se glumeşte mult pe tema asta şi într-o direcţie şi în cealaltă şi dacă stai să te gândeşti un pic, e un paradox cum doi oameni neplictisiţi nu-şi pot armoniza neplictiseala şi se calcă în permanenţă pe bătături. Presupun că este o chestiune de ritm interior. Eu atât ştiu: încep să-mi iasă bube de la „Hai” şi de multe ori văd aşa, o tentă de păr măciucat, când deschid gura să zic „Stai”. Până la urmă, important este că nu ne plictisim niciodată.
În timp ce povesteam despre plictiseală, mi-am mai aruncat ochii şi aici la nişte oameni care ştiu mai bine decât mine despre ce este vorba:
