SPUNE-MI UN CUVÂNT

De ceva vreme îl tot întreb, în mod constant, pe Lord M despre ce-ar vrea să-i scriu. De fiecare dată îmi răspunde că nu ştie încă şi în secret parcă mă bucur, pentru că am o scuză să nu scriu. Mi-am făcut câteva liste cu subiecte pe care le-am promis unor oameni la un moment dat şi acum mă bucur că listele alea mi-au rămas pierdute prin caietele deja terminate pe care îmi scriu jurnalele.

Întreb, mereu întreb: despre ce ţi-ar plăcea să citeşti? Ce-ai vrea să-ţi scriu? Oamenii ridică din umeri, îmi spun că nu ştiu sau că se vor gândi.

Cândva, replica era alta: spune-mi un cuvânt şi de la el o să îţi scriu o poveste. Atunci era mai simplu. Mi se aruncau, uneori cu neîncredere, cuvinte pe care eu le îmbrăcam frumos, de duminică şi le trimiteam în lume.

Ar trebui să scriu orice îmi trece prin minte, doar că mie, de ceva vreme, nu-mi trece nimic prin cap. Nimic despre ce aş putea să scriu, desigur. ?

Mi s-a spus: scrie chestii mişto, care să-i intereseze pe ceilalţi, lucruri pe care să vrea să le citească şi ceilalţi, be real, ieşi odată din carcasă şi spune de toate.

O vreme, am crezut că oamenilor le place să citească poveşti şi am scris poveşti. Acum, constat că oamenii nu vor să mai citească poveşti, poate nici nu au vrut vreodată şi doar mi-am imaginat eu asta; iar eu nu prea ştiu ce să le spun altceva.

Habar nu am ce înseamnă lucruri care să îi intereseze. Pare totul îngrozitor de concret, iar eu sunt antidefiniţia perfectă a concretului. Desigur, lucrez la asta de o grămadă de timp şi dau semne că-mi şi iese.

Am încercat să-i explic cuiva, că selfesteem-ul meu, ăla care se dă cu capul de asfalt, are senzaţia că pe oameni îi interesează alte lucruri decât pe mine şi atunci nu găsesc de spus decât poveşti.

Pe undeva, mai cred că e nevoie de poveşti şi parcă mă simt datoare să le spun; mă încăpăţânez, uneori.

Uneori spun poveşti inventate, alteori parţial inventate, pentru că sâmburele ăla de la care pleacă totul e al meu. L-am trăit, îl ştiu şi dormim împreună în acelaşi pat, fără pernă, aşa cum îmi place mie.

Într-o vreme, am scris o serie de poveşti care se chemau „Skin on Skin” şi le-am zis fiecăreia fragment dintr-o poveste inventată de iubire. Nu ştiu cine m-o fi crezut, că inventat nu a fost nimic. Mi-a plăcut atunci să mă joc cu cuvintele şi să-i povestesc aşa cum mi-au fost.

Spune-mi un cuvânt şi o să îţi fac, pornind de la el, o poveste. Cred că asta o să mă întreb de acum, în fiecare seară: despre ce ai vrea să-ţi scriu Iancu? Ce ai vrea să citeşti?


PHOTO: www.myessaywriter.net

AM PLECAT C-UN GȂND DE ACASĂ

În ultima perioadă, începând cam de la mijlocul anului trecut și până acum, am observat că oamenii din jurul meu vor să „crească”. Când spun oamenii din jurul meu mă refer la apropiații mei, la cunoscuții sau mai puțin cunoscuții din viața reală, precum și la vecinii de bulă de pe Facebook.
Ȋntr-un fel, nu-mi place deloc expresia asta „vor să crească”. Mi se pare greoaie și cam fără sens, un limbaj de lemn supra exploatat în ultima vreme de toate bălăriile de dezvoltare personală, dar ideea din spatele ei rămâne aceeași: „Oameni care nu stau pe loc cu ei ȋnșiși”. Toată lumea vrea să evolueze, iar treaba asta mă unge pe suflet. Văd o explozie de cursuri și de experiențe care au căpătat prioritate în fața bunurilor materiale și în fața neglijării propriei persoane.
Nu mă refer la cursuri de self development sau alte lucruri la fel de abstracte; vorbesc despre chestiuni cât se poate de concrete: oamenii învață să înoate sau să meargă cu bicicleta, indiferent de vârsta pe care o au, învață să gătească sau să croiască, indiferent de profesia pe care o au, învață să picteze sau să se orienteze în natură, învață limbi străine și sporturi noi.
Pusă în fața unei întrebări, la un moment dat, ce aș alege: o treanță sau o experiență, m-am trezit că ezit…”de aia am nevoie și mie nu prea-mi vine să dau banii pe haine, dar parcă nici pe ailaltă nu aș da banii prea ușor, deși mi-ar plăcea”.
Ce mi-ar plăcea cel mai tare. Cum procedăm, vorba unei prietene?
Ținând cont că în ultima vreme am încercat tot felu’ de chestiuni noi, care s-au dovedit a-mi fi nu numai un plus practic ci și bucurie, mi-am dat seama că răspunsul meu sincer, nu ar fi putut fi decât unul singur: aleg experiența.
Sunt genul ăla de persoană care nu are niciodată cu ce să se îmbrace sau să se încalțe, pentru că ce să vezi? Întotdeauna mi s-a părut incredibil de scumpă o bluză de 100 de lei, dar niciodată prea scumpă o masă de 100 de lei la restaurant, sau o carte de 100 de lei. Unii spun că sunt zgârcită, eu prefer să spun că am o ordine a priorităților ceva mai deșucheată…desigur, nu-i pot contrazice nici pe cei care mă întreabă dacă-mi țin cărțile de foame, sau dacă nu știu ce mâncare fistichie mă încalță…well…când nu le poți avea pe toate…
I-am împărtășit zilele trecute maică-mi, cu bucurie și emoție în glas, faptul că mi-am perfecționat cusutul la mașină. I s-a stins vocea, a făcut o pauză, apoi pe un ton destul de ironic mi-a cântat ceva ce pare că era la modă pe vremea ei: „Și-am plecat cu-n gând de acasă, să mă fac croitoreasă, măi măi”.

I-am zis că nu prea înțeleg. Care e problema ei? Amândoi, și ea și tata, m-au învățat mereu că e bine să știi să faci cât mai multe lucruri, bla bla bla și atunci?
Mi-ar plăcea să știu, voi către ce vă îndreptăți? Sunt doar curioasă dacă aplecarea mea din acest moment către cusut/croit, bucătăreală și franceză se mai regăsește și în alte persoane? Lista este deschisă, desigur. Ar trebui oare să urmez niște „dorințe” încadrate în reguli? Nu tată, ai absolvit ASE-ul, dacă vrei să faci ceva, școlește-te în conta, spre exemplu’ sau finanțe sau chestiuni de genul.
Acum ceva timp am făcut cursuri de istoria artei, apoi de creative writing. Nu aș ști să cuantific cât m-au ajutat concret, cert este că m-au făcut să mă simt mai bine, să mă împac cu mine însămi. Sunt lucruri cere-mi plac, care mă ajută să deschid gura cu mai multă încredere și am ajuns la concluzia că exploatate trebuie să fie lucrurile care iți plac, nu alea care trebuie. Poate până la urmă, știți vorba aia…din pasiuni se nasc cele mai mișto job-uri?
Am o listă foarte lungă cu lucruri pe care vreau să le învăț sau să le perfecționez, pentru că îmi aduc bucurie și voiam să întreb în lumea largă: vouă ce v-ar plăcea să învățați? Câți bani ați fi dispuși să dați pentru asta? Ce învățați cu voi, sau despre voi ȋn perioada asta?
Vă aduce bucurie, sau ați face numai lucruri de pe urma cărora ați putea avea un câștig imediat? Avem voie să facem lucruri pentru bunăstarea spirituală, sau ar trebui să învățăm și să cheltuim bani doar pentru lucruri extrem de practice și concrete?


RSS
Follow by Email
Twitter