MENIUL LUI DUMNEZEU

Dumnezeu nu se ocupă cu nimicuri d’astea și nici nu practică BDSM-ul, să-ţi dea bătaie la fund când vrea să te pedepsească

De câte ori simțea că nu mai poate, pleca să-l caute pe Dumnezeu.

În ultima vreme, Dumnezeu se arăta la aprozarul de peste drum, printre lădițele cu legume și fructe colorate și strălucitoare, cum erau fructele din plastic de pe fructiera bunică-si din camera aia bună.

Dumnezeu apărea acolo, de o vreme. Pâna la un moment dat, îl găsea peste tot pe stradă; avea fețele copiilor sau ale florilor multicolore din scuarurile de pe mijlocul străzii. Alteori venea spre ea ca o rază reflectată de fereastră închisă brusc, a bătrânei de la doi. Lumina aia o orbea, apoi ȋi usca lacrimile. De fapt, nu i le usca propriu zis, o făcea să se concentreze la altceva și ȋi trecea de plâns. Tot un fel de mâna lui Dumnezeu era și asta.

Mai nou, după cum spuneam, Dumnezeu venea să o întâlnească la aprozar. Când simțea că nu mai poate, că are nevoie de mângâiere și soluții, își amintea că “a uitat” să cumpere te miri ce și pleca de acasă.

Drumul până acolo era suficient de lung sau scurt, cât să-și pună ȋn ordine lista de dorințe, sau gândurile, sau amăreala, sau scandalul pe care voia să i-l facă.

Şi Dumnezeu a apărut de fiecare dată printre lădițe sau rafturi. Lua o pungă de celofan și începea să pună ȋn ea o lămâie „Doamne, ajută-mă să trec și peste asta!”, mai punea o lămâie, „Doamne, dă-mi o idee!”. Trecea la lădița cu ceapă „Doamne, cum să fac acum?”, apoi la morcovi „Doamne, dă-mi încă un strop de putere!”, cartofi „Doamne, fă să treacă durerea!”, mere „Doamne, oare eu chiar nu am nimic de dat nimănui, de nu-mi scoți pe nimeni ȋn drum?” și tot așa pâna își umplea coșul, apoi rucsacul cu legume și fructe. Dumnezeu o asculta de fiecare dată cu răbdare și parcă auzea un foșnet, de ca parcă își nota pe o hârtie, tot ceea ce ȋi spunea.

Cam asta era relația ei cu Dumnezeu de când se știa. Nu i se păruse niciodată un păcat, așa cum ȋi spunea bunică-sa. Fiecare relație are specificul ei și ea nu-l găsise niciodată ȋn mirosul de tămâie, lângă lumânări sau alte nimicuri standard.

Dumnezeul ei era ȋn lumină și culori, era ȋn legumele pe care abia aștepta să ajungă acasă, să le facă mâncare. În momentul ȋn care se apuca să le curețe de coajă, apoi să le toace mărunt, cu furie, să le pună ȋn mâncare, ȋl știa pe Dumnezeu purtându-i de grijă. De câte ori ȋi spunea maică-sa să nu facă cutare sau cutare lucru, că „o bate Dumnezeu”, ȋi spunea: „Dumnezeu nu se ocupă cu nimicuri d’astea și nici nu practică BDSM-ul, să-ţi dea bătaie la fund când vrea să te pedepsească”. Îi închidea telefonul la jumătatea întrebării „Ce-i aia BDSM” și își vedea de ale ei.

Uneori, ca ȋn momentele când toca legumele alea, era convinsă că Dumnezeu, se ocupă și cu mărunțișuri. Era Dumnezeul ei, așa că se ocupa cu ce avea ea chef să se ocupe.

E greu să vorbești cu Dumnezeu ȋn aprozar. A încercat și ȋn piață, doar că acolo e și mai incomod. Tarabagii nu au răbdare cu dialogurile tale imaginare, nu au răbdare sa îl lase pe Dumnezeu să te mângâie pe frunte. Uneori o mai bușea și plânsul, iar legile economiei nu arată pic de empatie pentru sufletele pierdute. Oamenii o zoreau să facă loc altui client și decât să nu fie sigură că întrebarea ei a fost formulată corect, a preferat să-și cumpere ce-i trebuie de la aprozar.

Dumnezeu are răbdare, ascultă, te lasă să pui ȋn liniște legumele ȋn pungi de celofan, să te răzgândești, dacă vrei, să mai pui și altceva ȋn sac, dacă nu ești sigur că-ţi ajunge.

Până acum, cu atât de multe legume cumpărate, nu a reușit decât să gătească rețete noi de mâncare. Dumnezeu așteaptă ȋn continuare tăcut printre lădițele frumos aliniate să i se pună întrebările corecte, altele decât pana acum, iar pe unele, ea încă nu a găsit forța și ȋnţelepciunea să le rostească.

Poate data viitoare o să-l întrebe, de politețe, el ce-ar vrea să mănânce.

Chiar, oare lui Dumnezeu ȋi plac pennele?

CȂINELE

Nu-i plăcea să se ducă acasă direct după scoală. Cotea pe prima stradă la dreapta, se despărțea de colegii de clasă care oricum nu băgau de seamă că dispare și lua străzile la pas. Mai mereu se atârna de garduri și se uita ȋn curțile oamenilor. Ajunsese să cunoască toți câinii din cartier, să vorbească cu toți motanii vagabonzi aciuați prin gunoaie, o știau toți măturatorii de pe străzile cartierului. Când ajungea ȋntr-un final, dădea toată mâncarea câinelui și se punea pe citit. Temele nu și le făcea aproape niciodată. Nu o prea interesa școala, pentru că nu avea să o învețe nimic nou faţă de străzile cartierului, faţă de discuțiile cu bătrânii care căscau gura pe băncile din parc.
Uneori se aventura mai departe, dincolo de străzile obișnuite. Îi plăcea să o ia pe câte o stradă nouă, să meargă pe acolo până ȋi știa fiecare scândură nevopsită de gard, până se împrietenea cu fiecare floare din rigole, apoi schimba traseul sau explora altă stradă. Se ȋntâmpla să termine o stradă ȋn câteva luni. E multă muncă până afli toate poveștile pe care au să ţi le spună străzile. Așa își spunea mereu când se încăpățâna să se oprească la fiecare pas, să studieze câte un fir de iarbă din toate unghiurile.
Cărțile pe care le citea când ajungea erau mai toate furate. Fura mereu din altă parte, ba pe nevăzute din ghiozdanul câte unui coleg, ba de la biblioteca școlii, ba de la biblioteca orașului. Mereu ducea înapoi cărțile împrumutate oficial, doar că pe lângă ele, strecura pe sub haine tomuri groase, pe care le alegea fără nicio noimă de pe rafturi. Nu conta ce citește, doar că trebuia să aibă mereu ceva de scos din ghiozdan după ce câinele mare din curte termina de mâncat prânzul care ȋn mod normal trebuia sa fie al ei.
Câinele ăla, era singurul din cartier, din oraș poate, cu care nu reușea să se înțeleagă. Pur și simplu, nu se lăsa împrietenit cu ea. Indiferent cât de mult i-ar fi vorbit, cât de multă mâncare ȋi dădea, câinele cel mare avea ȋn privire o ciudă care nu se lăsa îmblânzită cu nici un chip. La un moment dat s-a gândit sa-l dezlege din lanț, dar ȋi era prea teamă să se apropie de el.
A încercat să-i explice, câteva zile la rând, că va trebui să nu o muște când se apropie de el ca să-l dezlege. Când părea că au ajuns la o înțelegere, s-a apropiat de el cu pași mărunți și atunci câinele, cu un salt a sărit la ea smucind-se ȋn lanț, mai mai să o sfâșie ȋn bucăți. S-a speriat foarte tare și a reușit să se mai apropie de el abia după câteva zile, timp ȋn care câinele a stat nemâncat.
După perioada asta, s-a mulțumit să se așeze lângă el, la o distanță confortabilă, unde știa că nu o poate ajunge și ȋi povestea tot ceea ce învățase peste zi pe străzi. Nu ar fi ținut neapărat să facă asta, dar cum nu avea cui povesti, câinele cel mare era un ascultător la fel de bun ca oricare altul. Ar fi putut să spună că ȋi era prieten, poate singurul prieten, doar că din partea lui nu venea nimic către ea, nicio poveste, nici măcar o mângâiere, nimic. Doar ȋi vorbea, sperând că într-o zi, câinele fără nume din lanț o va lăsa să se apropie de el.
Anii au trecut zi după zi, cartierul ei a devenit din ce ȋn ce mai mare cu fiecare stradă căreia ȋi afla poveștile, ajungea tot mai târziu după ora prânzului și i se părea, fără să fie totuși sigură, că animalul, care tot nu primise un nume, o aștepta să ȋi audă poveștile.
Într-o zi, a ajuns acasă pe ȋnserat. Fusese o zi caldă și luminoasă de primăvară, numai bună de cutreierat străzile, numai bună de ascultat poveștile orașului. Se întorcea acasă obosită, cu o mulțime de povești de spus și abia aștepta să se așeze ȋn locul obișnuit unde lanțul nu avea cum să ajungă, să-i spună tot ce adunase,apoi, pentru că tot se mai mărise ziua, să scoată din rucsac cartea nouă de care făcuse rost și să-i citească.
De obicei, cum sărea gardul ȋn curte, câinele începea să latre; nu știa dacă de bucurie că s-a întors sau pentru că o certa. De data asta nu se mai auzea niciun zgomot, niciun zdrăngănit de lanț, doar vântul care foșnea ușor paginile cărții pe care o uitase seara lângă zidul dărăpănat. Mirată de absența oricărui zgomot s-a apropiat cu teamă de locul câinelui. Plănuise să-i dea mai multă mâncare, să se împace cu el pentru absenţa lungă de peste zi. S-a apropiat tiptil de el, dar câinele mare și fără nume nu dădea niciun semn că o simte.
A văzut lanțul lung stând întins pe pământ cu un capăt prins de țărușul ruginit înfipt adânc, iar la celălalt capăt, acolo unde trebuia să fie câinele fără nume, zgarda stătea desfăcuta ȋn praf, ca o gură deschisă și însetată de prea multă secetă.
S-a apropiat încet, a mângâiat zgarda, ȋn timp ce o lacrimă i-a căzut ȋn praful din cercul bătătorit pe care câinele l-a făcut pe pământ de-a lungul anilor.
Vântul foșnea ȋn continuare paginile cărții de lângă zid și ea s-a întors brusc pe călcâie, a sărit gardul înapoi, pe unde intrase, printre bălăriile înalte.

DORUL

Un dor.

Atât mai rămâne după ce trec toate. Un dor atârnat neglijent ȋntr-un colţ de suflet ca o haina uitată la uscat pe o sârmă ȋn soare.

Un dor ca o durere sau ca un gol ȋn stomac.

Mereu mă gândesc, de câte ori decolează avionul ȋn care mă aflu, că așa pot descrie cel mai bine dorul: golul care mi se ridica încetișor din stomac și imposibilitatea de a-l umple cu ceva, indiferent ce ai face atunci.

Am fost învățată să nu spun că mi-e dor, să-mi fie rușine, am fost ȋnvăţată că e un semn de slăbiciune și eu, ascultătoare, ca un copil cuminte ce-am fost întotdeauna am ascultat. Nu spun.
Uneori mi-e dor de oameni care sunt lângă mine și nu le spun ca să nu mă creadă și mai ciudată decât sunt. Îi strâng mai tare de mână, dacă mă lasă, poate îmi ghicesc dorul. Simt ȋn momentul ăla că nu îmi ajung nici ei nici eu și avionul care își ia zborul cu sufletul meu îmi lasă un gol mai adânc în stomac. Mi-e dor. Mi-e dor și atât.

Mi-e dor de tata și mi-e dor de mine, mi-e dor de bucuria pe care mi-o aduceau cărțile care acum nu-mi mai ajung, mi-e dor de vișinul din spatele casei.

Mi-e dor să îmi ajungă toate din jurul meu și mie ȋmi ajung din ce în ce mai puține. Mi-e dor de cuvinte, de cum să le spun și să nu-mi fie teamă de ce-ar putea crede oricine, mi-e dor de doi ochi deschiși și mâini care mă ascultă egal, mi-e dor de râs ȋn toiul nopții.

Nu știu de ce naiba m-am apucat acum să scriu despre toate lucrurile astea. Ȋmi țiuie ȋn urechi tăcerile deși vorbesc mult și de cele mai multe ori prost, mă ajung din urmă lucrurile pe care nu mai știu să le spun pentru că mă sufocă dorul sau teama sau timiditatea sau măștile. Mi-e dor să nu-mi mai fie teamă să pășesc ȋn ȋntuneric, mi-e dor de o mulţime de lucruri.

Avionul decolează mereu cu mine și am renunţat la locul de la geam. Mi-e mai bine lângă culoar. Parcă pot să ȋnchid ochii și să simt mai bine dorul de acolo.

TIRIBOMBA

Ȋncerc să fac pace cu mine. E o luptă pe care o duc de aproape zece ani. Am momente când îmi afișez cu mândrie încercările. Ȋn mintea mea e un fel de „Băi coaie, tu știi cine sunt eu? Am dat mâna cu Doamna de trei ori. Băi idiotule, nu mă mai ȋnspăimântă nimic. Habar nu ai”. Mă fălesc cumva, nu neapărat cu încercările prin care am trecut, ci cu faptul că datorită lor am învățat multe, că acum sunt altcineva, o persoană pe care înainte nu aș fi știut să o bănuiesc ascunsă ȋn mine.

Alteori, tocmai de asta fug. Mă îngrozește gândul că oamenii nu mai văd nimic dincolo, că mă reduc la bolile mele, la sechele, că mă tratează pe bucăți, nu ca pe un om întreg, se uită la mine cu teamă să nu mă frâng între degetele lor, mereu am impresia că le văd ȋn privire „mai bine nu, că tu nu poți”, „mai bine nu, că dacă mori fix acum?”.

În momentele alea prefer să tac, să nu spun nimic, mai ales dacă este vorba despre oameni pe care nu ȋi cunosc. Nu vreau să le alterez percepția despre mine. Apoi, răsare gândul ăla care nu-mi dă pace. Şi eu să fiu, aș vrea să știu. Nu m-aș purta altfel, dar aș vrea să știu. Omul ăla e așa cum e, cu toate pe care le duce ȋn spate. Nu e corect din partea mea să tac.

Habar nu am cum stau lucrurile de fapt, probabil că undeva la mijloc, poate că ȋn niciun fel pe care mi-l imaginez eu și nu știu să fac slalom printre tot ceea ce simt. Treaba asta mă împiedică să fac o mulțime de lucruri sau le fac cu jumătate de măsură, pentru că niciodată nu sunt până la capăt nici cal, nici măgar.

Ieri, un puștan m-a rugat să mă dau cu el într-o tiribombă ȋn parc. În mod normal, aș fi spus nu pentru că na…amețeală, greață, frică, n-am mai făcut asta de atâta timp, dacă mi se face rău acolo, dacă îmi ies bilele pe nas?

Nu știu nici acum de ce am spus da și am spus-o fără să stau prea mult pe gânduri, ca nu cumva să chicken out și să dau înapoi. Tot „zborul” a durat fix două minute. M-am dat jos de acolo un pic amețită, dar atât. Ce să vezi? Nu am murit, nu am pățit nimic, nu mi-a fost prea rău. Atunci când eram sus nu m-am gândit decât la vântul ăla care alerga ȋn jurul meu și la decizia grea, dacă să închid sau nu ochii. I-am ținut deschiși și bine am făcut. Nu doar pentru că mi-a fost mai puțin rău, ci pentru că așa am putut să-l văd pe puștiul care râdea cu gura până la urechi ținându-mă de mână, că am putut să văd culorile din jur, că pentru o clipă am fost suficient de înțeleaptă să ridic ochii și să văd un nor atârnat deasupra noastră. Atât mi-a trebuit. În clipa aia ȋn care am văzut un nor ca o vată de zahăr nu m-am mai simțit redusă la bolile mele, ci am fost din nou Andreea aia care eram înainte.

Ultima dată m-am dat într-o tiribombă d-asta ȋn Prater ținând de mână un bărbat, nu un puștan care ţipă de bucurie. Atunci eram altă persoană și parca m-am bucurat mai puțin; nu era nimic altceva decât o tiribombă colorată dintr-un panair ȋn care te dai de plictiseală sau doar ca să bifezi ceva acolo. Acum mi-a fost încercare și piatră care mi-a căzut din spate. Mi-a fost bucurie și copilărie. Nu am simțit că mi-am depășit o limită care mă apasă de zece ani, doar că am făcut ceva ȋn plus pentru mine.

Acum ceva timp aș fi râs tăvălindu-mă dacă mi-ar fi zis cineva că simplul fapt de a mă cocoţa ȋn scaunele alea va însemna pentru mine o decizie.

E complicat de explicat cum un gest atât de mic are o astfel de încărcătură. Mă uit ȋn jur și pentru toți oamenii pe care ȋi știu, gesturile mici au devenit cele mai grele. Ne e frică și nu știm ce să facem cu frica aia. Sunt convinsă că dacă aș fi stat pe gânduri o secundă ȋn plus înainte de a spune „mă duc eu”, nu s-ar mai fi întâmplat.

Şi acum stau și mă gândesc așa: daca eu însămi m-aș gândi mai puțin la toate căcaturile, poate și ceilalți ar ajunge să nu mă mai reducă la ele. Cine știe…


RSS
Follow by Email
Twitter