CETATEA NEAMŢ

Într-o zi frumoasă și luminată de soarele ăla cum numai toamna poate fi, am făcut o excursie ȋn câteva locuri emblematice din județul Neamț. Mă voi opri numai asupra Cetății Neamțului. Prima și singura dată când am mai fost eram cu colegii, într-o tabără, ȋn gimnaziu. Ne-au plimbat prin atât de multe locuri, încât de la Cetatea Neamțului nu îmi mai aminteam absolut nimic. Știam că am fost acolo și atât. Acum, prin urmare, era de parcă vizitam un loc pentru prima data ȋn viată. Oricum o dai, cam așa stăteau lucrurile și ȋn realitate, pentru că de când am fost eu cetatea a fost reabilitată și nu mai seamănă nicicum cu amintirile mele vagi.

Photo @Cezar Suceveanu – Wikipedia

Din parcarea cetății, ultimul loc ȋn care poți ajunge cu mașina la poalele dealului, cei care nu sunt prea prieteni cu sala sau au timp la dispoziție, astfel încât sa nu grăbească pasul, au de urcat cam 20 de minute până la Culmea Plesului. Altfel, cred că reușești să faci și mai puțin pe drumul destul de abrupt, umbrit și mărginit de tarabe cu de toate, ca și ȋn alte locuri. În parcarea de care spuneam am cumpărat un langoș fierbinte cu cașcaval, destul de decent la gust, să prind forță pentru restul.

Taxa de intrare la obiectiv este 24 de lei sau 12 lei pentru grupuri de peste cinci persoane și turncheții de la poartă sunt aproximativ inutili, pentru că nu ai de scanat niciun cod de bare. Există acolo un paznic destul de plictisit care se uită daca ai bilet sau nu.

Nu mi se pare scump ținând cont ca înăuntru totul este curat, îngrijit și refăcut.

Lipsesc panourile cu explicaţii ȋn limbi străine, altfel nu aș găsi mai nimic de comentat. Recunosc ca am fost foarte plăcut surprinsă să văd un obiectiv turistic cu nimic mai prejos decât altele pe care le-am vizitat ȋn călătoriile mele din afara granițelor.

Dacă aveți drum prin zonă, nu ocoliți Cetatea Neamțului. Merită din plin strădania de a urca până acolo, de a face câteva fotografii și de a mai învăța un strop de istorie.

Altfel, pentru a vă convinge mai las câteva dintre fotografiile pe care le-am făcut eu însămi sau mi-au fost făcute și informații de pe site-ul oficial al cetății și Wikipedia noastră cea de toate zilele și a toate știutoare.

Cetatea Neamțului, a fost construită în timpul domniei lui Petru Mușat (1374-1391). Poziția strategică de care a beneficiat și prezența în evenimentele marcante pe care le-a cunoscut această parte a țării demonstrează faptul că Cetatea Neamțului a fost una dintre cele mai bine întărite cetăți de care a dispus statul medieval moldovenesc.

Pe zidurile de intrare, aflăm istoria locului: Prima atestare documentară a locului datează din 1395. Epoca de glorie a cetății corespunde domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504), care înțelegând bine rolul fortificațiilor pentru creșterea capacităților de apărare a țării a întărit cetățile moștenite de la înaintașii săi și a construit altele noi.

Lucrările întreprinse în vremea sa au constat în supraînălțarea vechilor ziduri ale cetății, ridicarea celor patru bastioane ale curții exterioare și construirea podului în forma de arc, sprijinit pe 11 piloni de piatră. Astfel întărită, în anul 1476 cetatea Neamț a făcut față asediului lui Mohamed al II-lea, după lupta de la Valea Alba – Războieni.

În anul 1600 Cetatea Neamțului își va deschide porțile în fața armatelor celui care a realizat prima unire politică a tuturor românilor: Mihai Viteazul.

Prefăcută în mănăstire de Vasile Lupu (1646) și apoi distrusă parțial de Dumitrașcu Cantacuzino în 1675, Cetatea Neamțului va mai avea forța de a scrie o nouă pagină în 1691, când apărată de un mic grup de plăieși, va rezista asediului armatei polone condusă de Regele Ioan Sobietski. După
distrugerea ordonată de Mihai Racoviță în 1717, Cetatea Neamțului îți pierde total importanța militară.”
Din anul 1718, Cetatea Neamțului a rămas în paragina si a fost distrusă de către vreme sau de către localnici care foloseau piatra de la cetate în construcții.

În anul 1866 este declarată monument istoric și abia între anii 1968-1972, sub conducerea arhitectului Ștefan Bals au început lucrările de reconsolidare a zidurilor. Restaurarea cetății a continuat și după anul 1992 în cadrul programului UNESCO de restaurare și de renovare a monumentelor istorice în care s-a continuat restaurarea cetății și a zidurilor. Între anii 2007-2009 Cetatea Neamțului a fost închisă fiind supusă unor lucrări de reabilitare și restructurare.

Cetatea Neamț reintrat in circuitul turistic la 4 iulie 2009. Au fost amenajate 21 de încăperi, printre care sala de sfat și judecată, sala armelor, închisoarea, camera de provizii, sala de mese, paraclisul etc. În unele camere este recreată atmosfera din vremurile trecute, când cetatea era locuită.

Cetatea este construită din piatră de râu, piatra de carieră și rocă de gresie verzuie. Între cetate și restul platoului se află un șanț de apărare (pe latura de nord). În cetate se pătrundea pe o poartă (“poarta mușatină”) aflată pe la mijlocul zidului nordic.

Zidurile sunt groase de aproape 3 m și aveau inițial o înălțime de circa 12-15 m, fiind susținute și consolidate în exterior de 18 contraforți puternici de formă prismatică, care corespund pe direcția zidurilor interioare. În cele patru colțuri ale fortului mușatin se află turnuri de apărare, care nu sunt plasate în exteriorul zidurilor, ci încadrate direct în scheletul de ziduri.

Încăperile din turnuri au plafoane sprijinite pe grinzi groase de stejar, iar celelalte aveau arcade boltite realizate din cărămidă. În curtea interioară se afla o fântână. Majoritatea încăperilor din cetate erau destinate soldaților, cetatea având rol de apărare, ea nefiind locuită de domnitor, familia sa și de sfetnici apropiați decât în caz de pericol. În mod obișnuit aici se aflau aproximativ 300 de oameni.

http://monumenteneamt.ro/cetatea-neamtului

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Neam%C8%9B

ICAR

mi-au spus să am grijă că o să mă ard

și de data asta

dar

oare

ȋi poți spune lui Icar să

aibă grijă

ȋn zborul lui

către soare

Am citit de curând vorba aia care zice ca oamenii sunt dispuși să uite cuvintele pe care le-ai spus, trec ușor peste faptele tale, dar niciodată, niciodată, nu vor uita cu adevărat felul ȋn care i-ai făcut să se simtă.

Băi cât este de adevărat.

Mi-au revenit ȋn minte toate momentele când, de fapt, doar despre asta a fost vorba. Nu ce ai spus, nu cum mi-ai spus, nu ce ai făcut, nu că ai plecat deși ar fi trebuit să stai, nu că ai rămas deși trebuia să pleci; nimic altceva, doar felul ȋn care m-ai făcut să mă simt.

Despre asta este vorba ȋn relațiile noastre, de orice fel ar fi ele, fie că-s părinți, șefi, prieteni sau iubiți. Cred că asta este întrebarea care ar trebui să ne dea măsura: cum mă face să mă simt?

Oricât ai iubi pe cineva, oricât ai vrea să fii ȋntr-un anume loc, dacă te face să te simți neînsemnat, nedemn, că valorezi mai puțin decât știi tu că valorezi, neiubit, trist, dacă nu ȋți mai răsar diminețile cu bucurie, dacă nu îți vine să te întorci acasă, dacă nu mai vrei să pornești spre muncă, dacă simți că nu poți spune ce vrei, cum vrei, dacă nu poți să cânți, dacă nu îți găsești cuvintele, dacă te simți ridicol, frustrat, pleacă.

Avem atât de puțin timp, încât nimeni nu merită să se simtă ȋn felul ăsta. E mai simplu de ȋndurat singurătatea sau boala, e mai ușor de dus ȋn spate o jumătate goală de pat decât un om care nu te vede, e mai liniște ȋn dimineața unei cești singuratice de cafea, ȋn colţul de pâine pe care îl mănânci ca pe un festin Michelin, decât ȋn apăsarea cuiva care te face să te simți ca un rahat.

O să aud că mie mi-e ușor să vorbesc, că nu am „obligații”, că ce-mi pasă mie, că ce știu eu?

Nu știu despre lucrurile astea, așa-i, dar știu despre cum este să simți ca nu poți, by default, că nu meriți, că nu valorezi, că ești easy și, poate, cheap, că „hai mai lasă-mă”, că aștepți să sune telefonul, că stai aici unde ești, că nu ai cum mai mult de atât, că merg doar eu; tu vii, poate, data viitoare și, mai ales, știu despre cum este să crezi toate astea.

Încearcă, iar și iar, atunci când simți tu că poți să încerci, chiar dacă a trecut o săptămâna sau șapte ani de când ai putut ceva ultima dată. Învață despre tine ce e de învățat și încearcă din nou să scrii, să iubești, să îți dai voie să fii iubit, să desenezi, să reîncepi un business, să plângi din nou în faţa cuiva, să iei o mână ȋntre palmele tale, să te legi singur la șireturi, să faci prăjituri, să te angajezi din nou, să orice.

Nu lăsa pe nimeni să îți spună că nu poți, că nu meriți, că ești urât, că ești prea scund, că ești prea orice. Icar și-a topit aripile până la urmă, dar dacă ai putea să-l întrebi acum, cu siguranță ţi-ar spune că nu ȋi pare rău că nu l-a ascultat pe taică-su și că a zburat către soare.

icarus-www.talenttalks.net-realizing-potential-part1

LACUL BICAZ ŞI SUFLETUL

Despre Lacul Izvorul Muntelui și povestea lui am mai scris vara trecută. Revin aici de mulți ani, de acum. A devenit locul meu de reculegere, de visare, locul în care îmi strig frustrările, mă rog ȋn felul meu, scriu, uit de tot sau îmi aduc aminte de mine, de la caz la caz. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să aibă un astfel de loc ȋn care să intre ȋntr-un proces de reabilitare sufletească. Mult timp, locul ăsta mi-a fost paradisul pierdut din Dumbrava Roșie, dar, din păcate, acolo nu mă puteam întoarce decât ȋn gând, ȋn suflet și cu emoțiile, ceea ce se dovedea a nu fi de ajuns, ȋn multe cazuri.

Anul trecut, am făcut o plimbare cu barca pe lac, acum s-a întâmplat varianta oarecum upgrade, plimbare cu vaporul. Daca vă interesează subiectul, oricine poate închiria vapor pentru plimbare din portul Bicaz. Daca ai noroc, ȋn ultima vreme nu a fost secetă și nivelul apei este suficient de crescut, te poți plimba de la baraj până la Poiana Teiului, să vezi stânca scufundată ȋn apă. Cu vaporul nu merge, dar cu barca poţi trece pe sub viaduct să faci înconjurul pietrei.

Peisajele sunt breathtaking și ai momente ȋn care te întrebi ce ţi se întâmplă, cum de ai ajuns brusc ȋn Elveția dintr-un fiord nordic, cum de dansul norilor pe cer poate arunca asemenea lumini peste lume. Eu am prins ȋn timpul plimbării respective toate anotimpurile: de la soarele arzător care m-a făcut să stau ȋn tricou până la o ploaie amestecată cu câțiva fulgi, după cum am auzit spunându-se, de la apă calmă la vânt de ţi se învârtejeau bucuriile ȋn suflet. Nu contează, a fost o experienţă all in one de toată frumuseţea.

M-am cocoțat la ultimul nivel al vaporului, m-am întors cu spatele la sensul de mers și minute ȋn șir am privit hipnotizată siajul, am ascultat singurele sunete care se auzeau și jur că băteau de departe orice muzică de relaxare. În principiu este vorba despre faptul că nu se aude nicio voce, doar clipocitul apei, plămânii nu iți ajung să inspiri și parcă înveți din nou cum să trăiești și ce contează cu adevărat. În jur, cât vezi cu ochii numai munte, păduri, o minune nouă ȋn fiecare unghi, o minune pe care te temi că nu ai s-o poți cuprinde cu mintea. Teama asta puerilă dispare ȋn secunda ȋn care ȋnţelegi că ceea ce ai trăit va rămâne cu tine.

Îți va rămâne ție, indiferent de oamenii care se perindă prin viața ta, indiferent de ce ţi se întâmplă. Momentele alea nu ţi le poate lua nimeni.

E bine să îți reamintești că prin locurile pe unde tu te plimbi cu vaporul era cândva un sat. Nu uita istoria locurilor unde mergi. Fie că ești sau nu conștient de asta, istoria își pune amprenta, nu poţi dezlega locurile de ea, la fel cum nu poți separa un om de viața pe care a trăit-o pâna l-ai întâlnit tu.

Mi se întâmplă uneori să uit cine sunt. Sunt ușor de zdruncinat și îmi pierd încrederea ȋn mine. Pentru astfel de momente am minunea asta de lac și cele doua inele de pe mâna stânga. Fără toate astea de care vă povestesc aș fi pierduta. De câte ori ȋmi dau inelele jos (si asta se întâmplă foarte rar) parcă nu mai știu cine sunt și câtă forță este ȋn mine. De câte ori trece prea mult timp până ajung la lac mi se adună atât de multă zgură ȋn suflet încât uit cum ar trebui să fie de fapt lucrurile și oamenii.

Vezi, fiecare dintre noi avem o sită mai deasă sau mai rară cu care cernem ce este ȋn jur. A mea a fost mai tot timpul prea deasă. Lăsam să cadă doar câteva fire mărunte, păstrând cu mine inutil o grămadă de gunoi. Doar aici reușesc să ȋmi reajustez sita.

Țin cu dinții de copilăriile mele, cum spuneam la un moment dat, și aici e locul ȋn care îmi este cel mai ușor să redevin copil. Sunt multe locuri ȋn care puteți găsi cazare cu vedere la lac și la Ceahlău. Eu trag mereu la Pensiunea Estival. M-am lipit de locul ăsta și probabil că și el de mine – fără chimie reciprocă nu se poate. Aici mă rup de lume, culeg plante din pădure, mă joc cu animalele, le îngrijesc (atât cât mă pricep) și stau ore ȋn șir la marginea apei. Mi s-au întâmplat aici toate anotimpurile, mi s-au întâmplat cireșe și nuci noi, coarne și vișine, zmeură, prune, mere, frăguțe, zăpezi cât vezi cu ochii sau fânețe ȋn floare. M-am întâmplat eu. Plec de aici alta. Alta decât cea care am ajuns nu alta decât sunt. Îmi scutur de pe umeri mantiile grele de negru și-mi aduc aminte. Cele doua inele gemene de pe mâna mea stânga sunt și ele acolo să nu mă lase să uit.