Corolar: După primele 10 pișcături poți merge prin urzici ca prin cea mai mătăsoasă iarbă
Nu-s chiar fată de oraș. Doar că, de multe ori, nici nu dau dovadă de o inteligență ieșită din comun. Vara asta, drumurile și pașii m-au purtat prin păduri dese pline cu urzici. Previzibil aș spune. Asta nu m-a împiedicat să mă îmbrac în pantaloni scurți. Faptul că nu pot suferi căldura, iar în pădure era umezeală, cald, zăpușeală, este o explicație parțială. Restul se completează prin prostie. Mbon. Intru eu în pădure îmbrăcată în pantaloni scurți și la un moment dat mă trezesc înconjurată de, evident, urzici. Cunoașteți vorba aia cu dilema porcului în ajun? Fix așa eram eu. Să stau pe loc, nu era o soluție. Stai, stai, dar până când? Mergi, dar vai pulpițele din dotare. Am încercat să calc pe ele, pas cu pas, să le culc la pământ și să înaintez așa. Nicio șansă. Până la urmă, mi-am luat inima în dinți, am tras aer în piept și am înaintat vitejește prin ele cu gândul că dacă nu m-au omorât altele, nu o să mor din cauza unor urzici.
Atunci am făcut descoperirea epocală. După primele zeci pișcături nu am mai simțit absolut nimic. Am ieșit la lumină ca o Zână a pădurii. Cam căzută în dizgrație, ce-i drept, dar Zână în toată puterea cuvântului. Probabil că așa se simțise și Columb după descoperirea americilor. Doar seara ai așa o senzație ciudată, de parcă o armată de furnici îți mărșăluiește pe sub piele. Atâta pagubă. Mă simțeam de parcă descoperisem un continent nou.
Era cât pe ce să spun că treaba asta cu urzicile e ca-n viață. După primele zece șuturi pe care le primești în fundul de Zână sau Zân nu mai simți nimic și poți să ieși la lumină cu fruntea sus. Doar că nu-i așa. Deloc. Viața e mai plină de venin decât urzica. Te ustură de fiecare dată și mai mult de atât, te ustură din ce în ce mai rău.
Mă așteptam la un moment dat să ies din viață precum am ieșit astă vară din tufele de urzici: nepăsătoare și victorioasă. Doar că știți și voi: așteptările sunt o capcană. Nu doar că m-au durut înțepăturile, dar au lăsat și urme. Singurul lucru de care mai pot ține cu dinții este speranța. Sper că nu o să mă înrăiesc, că nu o să mă amărăsc, că nu-mi voi pierde inocența, că nu o să mă transform într-un om amar, chircit în răutatea și frustrările lui.
Poate ar fi trebuit de-a lungul timpului să casc ochii mai bine și să nu nimeresc în tufele de urzici, poate aș fi putut face mai mult și mai bine. Habar nu am. Mai mult ca sigur aș fi putut, dar nu am știut cum sau nu m-a ajutat inteligența.
M-am priceput să ridic ziduri. M-au izolat, nu m-au apărat. M-am ținut departe de pădure, dar am pierdut, pe lângă urzici, tot universul de gâze și flori. Încerc să recuperez acum, până nu e prea târziu. Nu cred că o să-mi pun vreodată vara pantaloni lungi când intru în pădure. Mi-e cald și mi-e silă de transpirație. O să mai nimeresc între urzici, o să găsesc, odată cu ele, alte minuni și voi încerca să mă concentrez la minunile acelea, să ignor usturimea pielii și lacrimile înțepătoare din ochi. O să încerc să mă bucur.
Raise raise your hopes and lower your expectations, so you can establish a resilient way forward zice un om înțelept. Așa o fi sau nu, nu-i treaba mea să dau verdictul. Știu doar că o să mă strădui în continuare. Cred că, în ciuda legendei, a reușit să iasă și speranța din cutie. Poate e mai firavă de a iesșit ultima, dar a ieșit. E treaba noastră să o hrănim și, mai ales, cu ce. Despre hrana speranței în alt episod.
