ASK OFELIA

În momentul în care crești un pic, ești întrebat ce vrei să te faci când vei fi mare. E greu să știi răspunsul la întrebarea asta când ești copil. Îmi amintesc cum, atunci când eram mică, îmi era foarte greu să îmi găsesc repere; constat că, în general, una dintre problemele pe care le au și astăzi copiii este că nu găsesc modele la care să se raporteze sau cele pe care le au la îndemână sunt valori răsturnate, cum le spun eu, anti modele, pe care nu le poți urma cu inima împăcată, sau dacă alegi să le urmezi, sunt drum sigur către nicăieri.
Social media este o fabrică de repere de tot felul, din care este destul de dificil să alegi. Valorile care îți sunt propuse au dezavantajul de a fi foarte frumos împachetate, urmând ca tu, în funcție de răbdare, înțelepciune și disponibilitate să cerni ca să găsești în ambalajul strălucitor, modele viabile.
Cumva, parcă îmi doresc ca în copilăria mea să fi existat Facebook și să o fi descoperit mai devreme pe Ofelia. Am tot urmărit-o, timid, din umbra social media, i-am mai dat câte un like, până când, ȋntr-o zi, i-am spus că vreau să o povestesc și, din fericire pentru mine, a fost de acord.
Nu o cunosc personal, dar din tot ceea ce am înțeles până acum, când o să fiu mare, aș vrea să fiu ca ea. Cel mai tare îmi place naturalețea cu care nu se sfiește să-și mărturisească slăbiciunile apoi, dacă ar trebui să fac un top, felul în care consideră absolut necesar să spună, cu modestie, că este imperfectă și modul în care se reinventează constant.
Ȋntr-o lume în care imperfecțiunile au ajuns să fie considerate păcate capitale, rețeta ei mi se pare cea câștigătoare. Poate că sună ciudat când spun rețetă, dar exact asta este și voi explica și de ce.
Ofelia a avut o viață a cărei poveste ar putea face singură un film de succes: a absolvit ingineria, a lucrat ca agent de asigurări, a plecat în Kuwait unde a fost consultant de skin care pentru familia regală, a inventat o catedră nouă la Școala Britanică din Kuwait, materia ei „Design și Tehnologie” devenind treptat materie de examen, a avut joburi dintre cele mai diverse, pe care le-a făcut bine și cu dăruire, s-a luat la trântă cu un cancer și cu moartea soțului ei, apoi a revenit în România când avea 53 ani.
Cultura noastră precum și cutumele sociale, fac ca după o anumită vârstă, femeile să se ascundă, să nu „li se mai permită” nimic, să fie nevoite să ducă o existență ternă și cumva în așteptarea morții. Ei bine, Ofelia nu a fost deloc de acord cu asta.
Era singură? Nu avea cu cine să iasă? Ok, așa era, dar nu avea niciun chef să-și îngroape existența în spatele ușilor închise; s-a reinventat. Unde ar fi putut să iasă singură, fără să se simtă privită, fără să deschidă inutil (se expună) gura lumii? La teatru, la operă. Și-a făcut un obicei din a ieși, din a posta pe social media fotografii de la spectacole, câteva vorbe despre ce se întâmpla acolo și, în timp, a devenit un reper al vieții culturale din orașul ei. Ofelia trăiește în Iași, își educă în permanență gusturile si nu uita să trăiască așa cum consideră ea, nu ceilalți. Așa cum singură povestește, nu era un om cu o cultură muzicală solidă, dar cum tot ea spune, cultura este un alt mod de a te înfrumuseța, pentru că nu totul este despre frumusețe fizică, și cultura este încă o cheie de a deschide ușile care îți sunt ferecate în față.
Eram curioasă care este opera ei preferată și mi-a spus că Boema lui Puccini, dar chiar și așa, deși o iubește foarte tare, are nevoie de pauze între vizionări. Nu din plictiseală, ci pentru că intervine suprasaturarea.
Deși Ofelia nu le știe pe toate, e dornică să învețe, fără să se abată de la principiile ei, ceea ce mi se pare cel mai important lucru. Mai rar mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni la care să văd, în primul rând dorința permanentă de a învăța.
Ofelia a ieșit la liman perseverând și agățându-se de lucrurile care nu i-au luat speranța. Așa spune: „Nu le-am căutat pe cele care mi-au dat speranță, ci m-am agățat de cele care nu mi-au luat-o”.
O simt senină. Spune despre ea că a crescut cu complexul fetei urâțele, născută ȋntr-un orășel de provincie, dar a știut cum să se șlefuiască, cum să învețe, a învățat ce să cumpere, a învățat să se cunoască, astfel încât să nu alerge după himere, a învățat să se reevalueze și la vârsta la care 95% dintre femei se retrag în uitare, Ofelia a devenit consultant de imagine și și-a deschis un blog.
Este de foarte multe ori comparată cu Lyn Slater și i se spune Icon Accidental de România. Comparația nu este deloc forțată, doar că Ofelia este mai mult decât această comparație. Prietenii i-au făcut cadou un blog, al cărui nume mi-a inspirat titlul poveștii despre ea. Se numește, cum altfel, Ask Ofelia. Mi se pare că numele i se potrivește mănușă, pentru că am senzația că dacă o întreb pe Ofelia, pot primi răspuns la orice întrebare aș avea.
Așa cred eu. Și dacă tot are un blog al cărui nume te îndeamnă la întrebări, am întrebat-o câteva lucruri despre ea și am încercat să scriu o poveste.
Am întrebat-o ce a învățat de la copiii cu care a lucrat de-a lungul timpului și mi-a spus că a învățat să nu se ia prea tare în serios. Mi-am permis un zâmbet de ușurare, pentru că dacă mi-ar fi spus orice altceva, nu cred că aș mai fi luat-o eu în serios. Este unul dintre lucrurile pe care le uităm cel mai repede când creștem și chiar avem nevoie de copii să ne reamintească această lecție esențială. La fel, tot de la copii a învățat să facă o mulțime de lucruri la calculator.
Pentru că am întrebat-o despre lecțiile primite de la copii, am trecut un pic și în extrema cealaltă; am vrut să știu cum a perceput ea prejudecățile și părerile care au venit către ea în momentul în care a început să ducă viața de acum, destul de expusă, cu blog, cu consultanță de imagine. Eram curioasă să îi aud părerea, pentru că, exact cum am spus mai sus, settingul social, din păcate, este prezent și condiționează ȋntr-o măsură încă prea mare viețile femeilor. Mi-a spus că încet, încet, a început să-i pese de ea, lucru care înainte nu se prea întâmpla, din cauza faptului că-și redirecționa energia către binele celor din jurul ei. În momentul în care ea a redevenit centrul universului ei, a constatat că nu o mai doare atât de tare faptul că altcineva găsește ridicol, derizoriu, superficial sau neadecvat ceea ce face ea. A ajuns în zona de pace cu ea însăși, se privește și se bucură. Mi-a spus că asta poate fi și un pic din atitudinea omului care nu mai are nimic de pierdut și nici nu mai are prea mult timp. Eu cred că este atitudinea omului care simte că are o mulțime de lucruri de spus și a găsit metoda cea mai apropiată sieși  de a spune lucrurile pe care le simte.
Mi-a spus că și-a promis să nu mai rămână în „locuri” în care nu poate zâmbi, unde nu se simte dorită și că a îți păsa este vital pentru a putea funcționa.
Ofelia citește mult (nici nu avea cum altfel). Este un om plin și plinătatea nu poate exista altfel decât hrănită cu teatru, cărți, artă. De câțiva ani este fascinată de scriitorii turci și arabi, îi plac jurnalele din care află lucruri „domestice” din viețile altor oameni, i-au plăcut mereu clasicii ruși și citește poezie. Îi plac și mulți autori români. Mai mereu o văd în fotografii cu scriitori contemporani și mă bucură să văd asta. Nu știu de ce, dar am sentimentul că așa se împletesc mai multe lumi și nu se lasă una pe cealaltă să dispară. Cumva, mă așteptam la eclectismul acesta din partea ei și nu am fost surprinsă deloc să văd cât de larg îmbrățișează literatura.
Ne spune că educația este singura cheie spre orice și o cred. Ne spune că poți face orice cu demnitate și că este important să fii mereu tu, dincolo de trend. Ne spune că e bine să te reevaluezi constant și să ieși la liman perseverând.
Blogul ei nu este doar despre stil, așa cum Ofelia nu este doar cineva care știe să se îmbrace și îi învață și pe alții.
Dacă mai aveți și alte întrebări, Ask Ofelia; eu atat va spun: cand o sa mai cresc, vreau sa fiu ca ea.

fotografiile sunt oferite de Ofelia din arhiva personala

2 thoughts on “ASK OFELIA”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *