Nu-i plăcea să se ducă acasă direct după scoală. Cotea pe prima stradă la dreapta, se despărțea de colegii de clasă care oricum nu băgau de seamă că dispare și lua străzile la pas. Mai mereu se atârna de garduri și se uita ȋn curțile oamenilor. Ajunsese să cunoască toți câinii din cartier, să vorbească cu toți motanii vagabonzi aciuați prin gunoaie, o știau toți măturatorii de pe străzile cartierului. Când ajungea ȋntr-un final, dădea toată mâncarea câinelui și se punea pe citit. Temele nu și le făcea aproape niciodată. Nu o prea interesa școala, pentru că nu avea să o învețe nimic nou faţă de străzile cartierului, faţă de discuțiile cu bătrânii care căscau gura pe băncile din parc.
Uneori se aventura mai departe, dincolo de străzile obișnuite. Îi plăcea să o ia pe câte o stradă nouă, să meargă pe acolo până ȋi știa fiecare scândură nevopsită de gard, până se împrietenea cu fiecare floare din rigole, apoi schimba traseul sau explora altă stradă. Se ȋntâmpla să termine o stradă ȋn câteva luni. E multă muncă până afli toate poveștile pe care au să ţi le spună străzile. Așa își spunea mereu când se încăpățâna să se oprească la fiecare pas, să studieze câte un fir de iarbă din toate unghiurile.
Cărțile pe care le citea când ajungea erau mai toate furate. Fura mereu din altă parte, ba pe nevăzute din ghiozdanul câte unui coleg, ba de la biblioteca școlii, ba de la biblioteca orașului. Mereu ducea înapoi cărțile împrumutate oficial, doar că pe lângă ele, strecura pe sub haine tomuri groase, pe care le alegea fără nicio noimă de pe rafturi. Nu conta ce citește, doar că trebuia să aibă mereu ceva de scos din ghiozdan după ce câinele mare din curte termina de mâncat prânzul care ȋn mod normal trebuia sa fie al ei.
Câinele ăla, era singurul din cartier, din oraș poate, cu care nu reușea să se înțeleagă. Pur și simplu, nu se lăsa împrietenit cu ea. Indiferent cât de mult i-ar fi vorbit, cât de multă mâncare ȋi dădea, câinele cel mare avea ȋn privire o ciudă care nu se lăsa îmblânzită cu nici un chip. La un moment dat s-a gândit sa-l dezlege din lanț, dar ȋi era prea teamă să se apropie de el.
A încercat să-i explice, câteva zile la rând, că va trebui să nu o muște când se apropie de el ca să-l dezlege. Când părea că au ajuns la o înțelegere, s-a apropiat de el cu pași mărunți și atunci câinele, cu un salt a sărit la ea smucind-se ȋn lanț, mai mai să o sfâșie ȋn bucăți. S-a speriat foarte tare și a reușit să se mai apropie de el abia după câteva zile, timp ȋn care câinele a stat nemâncat.
După perioada asta, s-a mulțumit să se așeze lângă el, la o distanță confortabilă, unde știa că nu o poate ajunge și ȋi povestea tot ceea ce învățase peste zi pe străzi. Nu ar fi ținut neapărat să facă asta, dar cum nu avea cui povesti, câinele cel mare era un ascultător la fel de bun ca oricare altul. Ar fi putut să spună că ȋi era prieten, poate singurul prieten, doar că din partea lui nu venea nimic către ea, nicio poveste, nici măcar o mângâiere, nimic. Doar ȋi vorbea, sperând că într-o zi, câinele fără nume din lanț o va lăsa să se apropie de el.
Anii au trecut zi după zi, cartierul ei a devenit din ce ȋn ce mai mare cu fiecare stradă căreia ȋi afla poveștile, ajungea tot mai târziu după ora prânzului și i se părea, fără să fie totuși sigură, că animalul, care tot nu primise un nume, o aștepta să ȋi audă poveștile.
Într-o zi, a ajuns acasă pe ȋnserat. Fusese o zi caldă și luminoasă de primăvară, numai bună de cutreierat străzile, numai bună de ascultat poveștile orașului. Se întorcea acasă obosită, cu o mulțime de povești de spus și abia aștepta să se așeze ȋn locul obișnuit unde lanțul nu avea cum să ajungă, să-i spună tot ce adunase,apoi, pentru că tot se mai mărise ziua, să scoată din rucsac cartea nouă de care făcuse rost și să-i citească.
De obicei, cum sărea gardul ȋn curte, câinele începea să latre; nu știa dacă de bucurie că s-a întors sau pentru că o certa. De data asta nu se mai auzea niciun zgomot, niciun zdrăngănit de lanț, doar vântul care foșnea ușor paginile cărții pe care o uitase seara lângă zidul dărăpănat. Mirată de absența oricărui zgomot s-a apropiat cu teamă de locul câinelui. Plănuise să-i dea mai multă mâncare, să se împace cu el pentru absenţa lungă de peste zi. S-a apropiat tiptil de el, dar câinele mare și fără nume nu dădea niciun semn că o simte.
A văzut lanțul lung stând întins pe pământ cu un capăt prins de țărușul ruginit înfipt adânc, iar la celălalt capăt, acolo unde trebuia să fie câinele fără nume, zgarda stătea desfăcuta ȋn praf, ca o gură deschisă și însetată de prea multă secetă.
S-a apropiat încet, a mângâiat zgarda, ȋn timp ce o lacrimă i-a căzut ȋn praful din cercul bătătorit pe care câinele l-a făcut pe pământ de-a lungul anilor.
Vântul foșnea ȋn continuare paginile cărții de lângă zid și ea s-a întors brusc pe călcâie, a sărit gardul înapoi, pe unde intrase, printre bălăriile înalte.
