Belă şi cotrochitoare! Aşa să rămâi mereu măicuţa mea!
Iată mă apucă iar nostalgiile aici pe blog, în loc să-i spun femeii în faţa ce şi cum. M-am obişnuit ca între noi, lucrurile să fie subînţelese, sau dacă le spunem, să le spunem aşa, în glumă, să nu cumva să rămână careva cu garda jos.
Ultimele isprăvi a lu’ Genel sunt epice, că doar nu ne încurcăm cu bazaconii. S-a pierdut pe aeroportul din Munchen cu douăj’ de minute înainte sa ne suim în avion (noroc că mi-am dat seama ce se întâmplă şi am plecat după ea în timp util) şi “surpriză”, nici de data asta nu i-a plăcut nimic de mâncare. Ştiam că aşa va fi, aşa că nici măcar nu m-am mai enervat. Eu cu mama în vacanţa, toate-s vechi şi noi sunt toate.
Spre deosebire de celelate dăţi m-am înarmat cu răbdare, am respirat adânc şi i-am citit cu mare grijă ingredientele înainte, cât să fim bine înţelese, să ştie clar ce mănâncă, să nu ne mai certăm aiurea.
Nu ştiu dacă i-a plăcut mai mult ca în alte părţi, dar ştiu că a îndurat cu stoicism tot. S-a răzbunat la shopping cât pentru următorii cinci ani. N-am zis nimic, de data asta am tăcut mâlc, am lăsat-o să se răsfeţe. Parcă prea nu i-am făcut niciodată capriciile, aşa că acum am îndemnat-o să-şi facă de cap, să-şi aleagă lucruri vesele, să se bucure.
Mi-a fost cel mai drag de ea, nu când am cules-o speriată din aeroport deşi era la o aruncătură de băţ de mine şi nu mă vedea, ci pe terasă la Starbucks.
Mama neaoşă, băutoare înveterată de cafea clasica (ca şi mine, de altfel), făcută simplu la ibric, faţă în faţă cu imaginea tipică a capitalismului, a consumerismului occidental, paharul alb de carton cu zeama colorată de la Starbucks.
Faţa ei din clipa în care a gustat a meritat toţi banii din lume, la fel ca şi prima replică pe care a debitat-o: “Mai pot s-o dau înapoi acum?”. Nu mamă, nu mai poţi să o dai înapoi acum, da’ serios, cât de rea este?. Mama încruntată: “Cea mai rea cafea pe care am băut-o vreodata”. Am râs cu lacrimi; ştiam sigur că aşa este. A mai înghiţit cu greu trei guri după care, cu părere de rău a aruncat-o. I-as fi luat altceva, da’ nu-i place cu lapte, cu frişcă, cu caramel, cu arome, cu paiul, cu nimic în afară de caimac, ori asta nu aveau.
Ne-am dus să ne plimbăm şi am râs de ea tot drumul, că e cafea de înainte de culcare, să poa’ să doarmă, să nu o ia cu inima.
I-am cuprins umerii cu braţele şi am întrebat-o dacă mai vine şi altă dată cu mine în vacanţă, asta după ce-i spusesem, de mai multe ori, că în următorii cinci ani vacanţele noastre vor intra într-o binemeritată pauză. Mi-am dat seama că peste cinci ani, o să aibă şaptezeci de ani, că poate va trebui să am grija ei în alt fel, că poate peste cinci ani, nu vom mai ajunge nicăieri împreună. S-a uitat la mine aşa cum numai ea ştie şi mi-a spus: “Dacă mă mai iei…”. Mi-am dat seama că iar se chinuie să nu plângă, da’ nu m-am mai luat de ea. M-am luat de mine. Meritam.
Am râs amândouă că iar a făcut una dintre schemele ei cotrochitoare: nu s-a abţinut nici în Franţa să nu-l ia de gât pe profesorul care m-a operat. A uitat că omu’ nu pricepe o boabă din ce-i spune şi l-a îmbrobodit pe limba ei. A funcţionat iar, prin nu ştiu ce minune.
Dezinvoltura asta a maică-mii e o trebă pe care regret că nu am moştenit-o şi nu e singura. Îi spun mereu că îi mulţumesc pentru toate câte m-a învăţat, dar că mor de ciudă că a ratat vreo câteva de pe check-list. Nu ştie ce înseamnă asta şi degeaba îi explic. Uită.
Mai nou, suntem într-o nouă etapă. Citeşte cu colega ei de muncă articolele de pe blog şi după aia mă sună să mă certe.
Nu prea îi place cum scriu sau nu înţelege, aşa ca marţea avem lungi conversaţii explicative despre ce-am vrut să zic, de ce am zis aşa si nu invers, ce înseamnă aia, ce înseamnă ailaltă. De data asta m-a avertizat: “Vezi! Nu care cumva să mă faci de râs, să povesteşti toate alea, acolo unde scrii tu şi zici că citeşte lumea.”
Nu te fac de râs, draga Genel! Nu te-am făcut niciodată; doar povestesc lumii cât de belă şi cotrochitoare eşti, să ştie toată lumea că sunt de mândră de tine…doar că am felul meu de a îţi spune (un pic mai altfel).