JONATHAN LIVINGSTON ŞI CUVINTELE

De ce scrii atât de rar? De ce nu ai mai scris nimic de la o vreme? Eşti nefercită? Eşti tristă? Te-ai gândit să iei o pauză? Ce e cu tine? S-a ȋntâmplat ceva?
Nu. Pur şi simplu, nu am mai avut nimic de ȋmpărtăşit. Niciun cuvânt, fie el simplu sau nu, nu şi-a mai găsit drumul spre afară. Le-am oprit pe toate pentru mine, pentru că nu mai aveau mesaje atârnate de aripi.
Mă uit la Jonathan Livingston, pescăruşul care-mi vine uneori la geam şi-i văd atârnate de aripi trene de cuvinte. Ăsta e şi motivul pentru care ȋl ȋntreb mereu dacă duce sau aduce veşti, ca să ştiu dacă undeva, pe o pană mai e loc şi pentru ceva de la mine. Jonathan nu e curier, nu se ocupă cu mărunţişuri de genul ăsta, dar pentru că suntem oarecum prieteni, ȋmi permit să mai abuzez uneori de bunătatea lui.
Când ȋmi zice că duce mesaje, ȋi şoptesc repede ce am de zis, pentru cine, şi pleacă fuguţa ȋn zbor. Nu i-am cerut niciodată confirmare de primire. Am zis că e mai bine aşa; mai puţin stres pentru mine, mai puţină muncă pentru el.
Jonathan pleacă dimineaţa cu trena lui de cuvinte, iar eu nu mai am acum alte cuvinte de spus. Îmi ţes mantie din ele; asta ar fi varianta frumoasă, de zis lumii. De fapt, ca să fiu sinceră, le reȋnvăţ.
Jonathan a venit cu ideea să fac asta, să ȋmi reȋnvăţ cuvintele din vocabular ca un şcolar sârguincios din clasele primare. Am un carneţel frumos liniat, un fel de repertoar, ȋn care le rescriu cu liniuţă de la capăt şi ȋl reȋnvăţ pe fiecare, cu sensuri şi lumini noi, cu mirosuri şi culori noi, le şterg de praf şi le lustruiesc.
Le-am pierdut luciul spunând atât de mult timp lucruri care nu au fost ȋnţelese, desenând cu ele arabescuri de lumină pe obloanele oarbe ale unor geamuri care ȋmi erau pe veci ȋnchise.
Le ȋnvăţ din nou definiţiile, sensurile proprii, precum şi pe cele figurate. Îmi fac propriul DEX şi mă visez creatoarea Dicţionarului meu Khazar.
Mă ȋntreba un tip acum ceva timp de ce scriu. I-am zis că este o terapie alternativă, care m-a ţinut departe de porţile balamucului. A ȋnceput să râdă: Ar trebui să ȋncerc şi eu terapia asta alternativă a ta, a zis. Pare mai ieftină decât cox-ul meu. Vezi dacă te ascultă, i-am răspuns eu.
Cuvintele mele s-au domesticit prea tare de la o vreme, asta este o altă problemă. Şi-au pierdut tremurul superb al crupei, freamătul nărilor şi bătaia ȋn vânt a coamei. Poate dacă le las un timp libere, se vor sălbătici din nou. M-am ȋntrebat la un moment dat dacă le pun eu căluş şi cătuşe, dacă am biciul ȋn mână. Nu-l am; mă prefac doar şi ele m-au crezut, blegele, dar nu ar fi singurele care m-au crezut mai de speriat decât sunt de fapt.
Îi spun lui Jonathan ce mesaj să ducă şi uneori nici măcar nu-i spun pentru cine este. Mă gândesc că poate, el ştie mai bine decât mine unde trebuie să ajungă cuvintele alea. Mă aude cum le zic, cu ce voce, se uită ȋn ochii mei şi ştie. Până la urmă, eu se pare că am dat-o ȋn bară de fiecare dată; ce motiv aş avea să cred că el nu ştie mai bine decât mine?
Până vine Jonatan data viitoare – niciodată nu ştiu când va fi asta – eu scriu frumos cuvinte ȋn caiet, cât pot eu de citeţ, le inventez definiţii şi nuanţe şi le pun aripi ȋn loc de accente pe silabe.
Suflu uşor peste ele şi aştept să prindă viaţă.
Stau cu o ţigară care mi se fumează singură ȋntre degete şi aştept să vină Jonathan să-mi spună că aduce veşti. Până acum asta nu s-a ȋntâmplat niciodată, dar nu mă supăr pe el. Ştiu că va veni şi asta ȋntr-o zi. Stau aplecată peste caietul meu şi fac exerciţii de scriere, exerciţii de vorbire. Rostestesc cuvintele ca şi cum atunci ar fi prima dată, ca şi cum aş face din nou dragoste prima dată şi reȋnvăţ anatomia relaţiei mele cu ele.
Uneori, după ce pescăruşul pleacă, ȋmi mai rămâne pe pervaz ca un fulg, câte un cuvânt care rămâne ȋn urma lui. Nu cred că-l pierde. Îl lasă să cadă intenţionat, ca pe un dar pentru mine, mă ȋnvaţă din nou daruri şi cuvinte. Dacă pun cap la cap cuvintele alea pot scrie poveşti noi.
Aş fi vrut să mă ajute să scriu o poveste cu o lună şi o stea, dar mi-a zis că nu o ştie. Ştie o poveste cu un tip pe o stea. Atât.
Jonathan, l-am certat, povestea Micului Prinţ a fost scrisă demult, vreau povestea mea, şi nici nu avem noi atâtea cuvinte. Dacă laşi pe fiecare pervaz să-ţi cadă câte un cuvânt, nu o să se mai ȋnţeleagă nimic din mesajele pe care le ai de dus.
Mi-a zis să nu-mi fac eu griji pentru asta, că ştie el mai bine ce are de făcut. Eu să-mi văd de treabă şi să reȋnvăţ cuvinte, că asta e mai important. Mi-a mai zis şi să fiu foarte atentă cum le scriu, la caligrafie şi mai ales la ordine, că şi asta este foarte, foarte important. Data viitoare o să-l ȋntreb şi de ce.

Până atunci, ȋmi fumez ţigările la geam şi reinventez cuvinte, ȋncercând să scriu o poveste cu o lună şi o stea. Nu ştiu ce nume o să-i pun. Nu m-am gândit ȋncă.

DESPRE LICURICI

Mereu, de când mă ştiu, an de an îmi promitea că o să mergem să vedem licuricii. Ştia el un loc, undeva spre Dropia, la linia ferată, aia neelectrificată de duce la Tulcea. Îmi povestea cum se strâng sute de mii de licurici, cum se luminează noaptea de vară feeric, cum o să stăm întinşi pe o pătură şi o să ne uităm cum dansează, cum o să ne uităm la stele (deja mă învăţase să găsesc Carul Mare şi Carul Mic), cum o să spunem poveşti, cum o să ne întoarcem acasă abia în zori, când ultimele licăriri de stele şi licurici se vor fi stins.
Ştiam toate poveştile din copilăria lui, când fugea verile de acasă, la licurici. Nu ştiu dacă numai acolo se întâmplau minunăţiile de care povestea; şi dacă da, de ce acolo, în locul ăla uitat de timp, pustiu, lipsit de grandoare, plin de bălării, scaieţi şi praf.
Bineînţeles, că nu am ajuns niciodată. În fiecare an făceam planuri, stabileam, promiteam, era totul clar şi de fiecare dată intervenea câte ceva, astfel încât licuricii trebuiau să mai aştepte încă un an şi încă un an, până când s-au stins de tot. Au rămas undeva departe în urmă, copilării prăfuite nostalgic.
Cândva, când eu eram deja mare, om în toată firea, iar el nu era deloc bine, mi-a bolborosit printre toate tuburile alea care intrau şi ieşeau din el: „dacă nu mor acum, anu’ ăsta te duc să vezi licuricii”, apoi a adormit răpus de anestezice. Dacă l-aş fi întrebat, nu cred că ar fi fost în stare să spună cum îl cheamă, dar trebuia să îşi aducă aminte de licurici, ca să facă totul mult mai greu decât era deja.
Până s-a mai înzdrăvenit un pic s-a făcut toamnă; nu mai era chip de mers. Am încercat să tac; şi aşa mereu îl amăram de câte ori mă supăra: îi reaminteam că m-a amăgit, că nu s-a ţinut de cuvânt.
Anul ăla am fost în Maroc. Jur că într-o seară m-am întrebat dacă cumva, o fi posibil, printre palmieri şi cămile să zăresc vreun „licuric”. Am zâmbit în sinea mea: copil prost, nu ai cum să vezi licurici; e imposibil, el nu e aici cu tine. E la mama naibii, departe, şi cred că sezonul licuricilor s-a dus de mult, parcă aşa zicea.
A fost prima promisiune pe care nu şi-a ţinut-o; şi singura. Nu ştiu de ce. Nu a fost să fie cred. Mereu, de câte ori mă gândesc la el, îmi aduc aminte de gâzele astea, şi parcă îmi vine să râd. Mereu îmi promit că o să mă duc, dacă nu acolo la linia ferată, undeva orinde, să-i văd, pur şi simplu. Până acum nu am zărit în viaţa mea niciun fund luminos de insectă, şi mi se pare absurd. Sunt atât de multe minunăţiile care mi-au trecut prin faţa ochilor, atât de multe, neaşteptate, nesperate, atât de mult noroc am avut, că am ajuns în locuri pe care nici nu îndrăzneam să le visez, dar nu am văzut niciodată, în viaţa mea, bâzdâgăniile alea mici, la care speram în fiecare iarnă. Abia aşteptam să se încălzească şi să se facă vremea să mergem.
Aşa gust amar mi-a lăsat povestea asta… Nu-i vorba că mă simt trădată, dar parcă undeva lipseşte o bucată, şi eu nu voi găsi niciodată cuvintele potrivite şi simple, să scriu povestea de la marginea câmpului, când în miros de praf şi scaieţi, undeva sub oiştea Carului Mare s-ar fi putut umple cerul de lumini; nu ştiu să îmi imaginez asta, să desenez pe cer arabescuri de lumini. E prea greu. Prea am sperat în gol…o copilărie întreagă.
RSS
Follow by Email
Twitter