De vreo lună jumate, fiecare zi s-a transformat într-un Univers de sine stătător, un Univers cu toate legile lui ataşate, cu reguli proprii de gospodărire, cu găurile lui negre, cu începuturi şi sfârşituri necunoscute, nedeterminate.
Am găsit cea mai simplă metodă de a face să existe un mâine: fiecare zi să înceapă prin sine însăşi, să se sfârşească la fel, să fie suspendată fără a se lega de cea de înainte sau de cea care va urma. Am ales ca în fiecare dimineaţă să îmi amintesc să spun te iubesc, să inspir o gură de aer la geam, abia apoi să îmi văd de ale mele, să îmi amintesc mirosul de cafea proaspătă care venea peste gard de la Mamure Alai, să îmi fac timp să ascult, să nu uit să ridic ochii la cer.
Poate că sunt prea speriată şi prea temătoare, poate mă zbat prea mult prinsă între „lacrimogenitaţi”. Nu ştiu. Aşa o fi, dar chiar nu se poate descrie sentimentul care te cuprinde dacă stai şi te gândeşti două secunde că poate este ultima dată când ai ocazia să faci un lucru, iar acel ceva trebuie făcut cu fiecare por, cu fiecare celulă, cu fiecare atom, cu toate simţurile ascuţite la maximum. Spun două secunde, pentru că sunt de ajuns. Dincolo de ele, există riscul real de a înnebuni.
Săptămâna care a trecut a fost plină, rotundă în sine, prin felul ei, prin întâmplările mărunte pe care eşti parcă pregătit să le guşti şi să le simţi altfel, atunci când teama îţi dă târcoale, atunci când ţi se strecoară o umbră în toate mădularele, atunci când înţelegi că trebuie să ai răbdare; răbdarea de a gusta fiecare clipă, nu răbdarea de a compune un puzzle complicat.
Am avut răbdare să îmi scot căştile din urechi atunci când mi-am dat seama că un bătrân îmi vorbeşte. Mă ruga să îl trec strada. Astea sunt fapte bune de manual şcolar, dar în ziua aia m-am simţit utilă. I-am întins palma, m-a luat de mână şi l-am rugat să nu se grăbească. S-a uitat mirat la mine şi mi-a zis oftând: „Eh…în ziua de azi toată lumea se grăbeşte domnişoară, zău aşa”.
În seara asta am avut răbdare să îi explic unei doamne trecute de prima tinereţe ce minunăţii am în borcanele de pe banda casei de marcat. Când mi-am luat sacoşa a strigat după mine de a răsunat magazinul „Poftă Bună!”. Chiar am avut poftă bună…
Am avut răbdarea să mai descopăr şi să mă îndrăgostesc de un scriitor nou pentru mine, întreprindere grea şi complicată, atunci când greu te mai face ceva să uiţi în asemenea hal de tine încât să lăcrimezi în tramvai fără să te mai intereseze nimic.
Acum am răbdare să stau cu capul scos pe geam şi să ascult cum tună din ce în ce mai aproape, fără să mă gândesc că am un milion de alte lucruri de făcut.
Am răbdare să o ascult pe mama seară de seară cum îmi povesteşte convorbirile ei telefonice cu toate babele din neam. Mereu are noutăţi şi suferă al naibii când nu are cui le spune. Mă simt ca în reclamele alea la telefonie mobilă când îţi iei un abonament cu multe minute ca să faci o bucurie mamei.
Am răbdare să privesc lung şi adânc în ochi oamenii, pentru că realizez că dacă nu mai am când să fac asta, trebuie să iau cu mine cât mai mult. Tot.
Mereu înţelegi greu. Greu de tot, toate lucrurile pe care altfel le tratezi cu o superficialitate vecină cu prostia. Ca să ajungi să înţelegi ceva, câte ceva, de fapt, trebuie să curgă mult „sânge” şi multă sudoare. Trebuie să treacă multe zile în gol, zile din care să nu înţelegi nimic, ca să îţi dai seama la un moment dat câte ocazii de a înţelege totul, ai ratat.
E atât de multă lumină în jurul meu…parcă abia acum deschid ochii şi mă orbeşte.
Cu toate astea, încă nu înţeleg cum să fac să am răbdare si să învaţ să iert.
