NOI SUNTEM MAI MIŞTO

Nucleul oricărei comunităţi este constituit din primărie, şcoală, biserică şi cârciuma din sat. Mai târziu au apărut căminul cultural, sediul CAP, dispensarul, sau mai ştiu eu ce.
La noi nu. La noi, nucleul comunităţii, de la începuturile timpurilor până acum, a fost constituit din primărie, şcoală, cârciuma din sat, biserică şi geamie.
Noi suntem mai mişto decât restul lumii. Nu ştiu de ce m-am ferit până acum să o spun clar şi răspicat, deşi am crezut-o mereu din tot sufletul: Dobrogea rulz!Nu îmi pot imagina cum este să nu se audă clopotele de la biserică şi apoi chemarea la rugăciunea de seară. Este ceva cu care ne naştem înscris în ADN, pur şi simplu. Pentru mine, lucrurile au fost dintotdeauna aşa şi asta este ordinea firească a lucrurilor.
La mine pe stradă, pe bucăţica de dincolo de Kemal-Agi-Amet, stătea hogea care, pe atunci fiind o singură geamie, era cârmuitorul comunităţii musulmane din oraş.
Acum a mai apărut încă o geamie. Când eram eu copil nu era decât una singură: Moscheea Mare, sau Moscheea Abdul Medjid, cum se numeşte oficial, monument istoric a cărui construcţie s-a terminat în 1865, fiind cea mai veche clădire din Medgidia. Am trecut, de multe ori pe lângă construcţia elegantă, cu grădina la care mă uitam mereu prin gard când nu mă zoreau părinţii. Cred că eram în clasa a treia sau a patra când am intrat prima dată în geamie împreună cu colega mea de bancă. Ţin minte şi acum sentimentul incredibil pe care l-am avut; era de ca şi cum mi se dezvăluise un mister, de ca şi cum se închidea un cerc, de ca şi cum firescul intra pe drumul lui, în sfârşit. Mi se părea complet anapoda ca eu, născută şi crescută pe o stradă unde nu existau decât cinci familii de români, să nu fi intrat niciodată într-o geamie.
De atunci, am mers de multe ori şi m-am simţit de fiecare dată mai confortabil şi mai de-a locului, mai ales că mă cunoştea oricum destul de multă lume şi într-un fel se bucurau, cred, că sunt curioasă, că le îmbrăţişez obiceiurile şi cultura. Ei habar nu aveau că peste drum, Ani Zeniep ne citea din Coran de câte ori ne prindea mai liniştiţi şi mai visători, fără să o intereseze că nu pricepeam nimic. Era ceva în blândeţea vocii ei care ajungea până la noi şi  ne făcea să stăm potoliţi ca prin minune.
Anii au trecut şi fascinaţia mea pentru geamii a crescut constant. Nu-mi pot imagina cerul incredibil de acasă, cerul Dobrogei, fără minarete. Cred că niciunul dintre noi cei crescuţi aici nu poate, sau aşa îmi place mie să cred. Nu ştiu.
Puţine sunt satele aruncate pe dealurile blânde şi golaşe, sau prin stepele fără sfârşit, în care să nu fie şi o geamie. Sunt sate care nu au biserică, au doar geamie. Sunt sate în care, la colţurile caselor din chirpici sunt Şeherezade şi baclavale, unde găseşti şuberek la orice poartă. Mi-e dor de blândeţea lor, mi-e dor de copilăria mea când rufele nu se spălau decât cu săpun făcut din seu de oaie şi de mirosul ăla un pic dulceag din toate casele, foarte curate, ale tătarilor.
Albastrul cerului din Dobrogea l-am mai văzut doar în Toscana, unde locul minaretelor era luat de chiparoşi şi albastrul era senin. Albastrul era aproape la fel, doar aerul mirosea altfel.
Niciodată nu am crezut că turla unei biserici, de orice rit ar fi ea, se poate compara în vreun fel, sau poate trezi sentimente şi imagini comparabile cu cele pe care mi le desenează în suflet minaretul unei geamii.
În fotografia de mai jos este geamia din Osmancea (Osmançay), construită în 1884, un sat uitat de vreme şi vremuri la vreo jumătate de oră de mers cu maşina de la Medgidia, unde trăiesc aproape 600 de oameni. Fotografia a fost făcută de unul dintre prietenii mei din copilărie şi cred că ilustrează perfect ceea ce voiam să povestesc despre albastrul cerului şi eleganţa absolută a minaretelor.
Nu întâmplător am asemănat minaretele cu chiparoşii pe care îi iubesc atât de mult. Nu doar că leagă pământul de cer, nu doar că îmi dau senzaţia că dacă urc în vârful atât de elegantelor minarete pot întinde mâna şi atinge un nor dar, întotdeauna m-am întrebat dacă sunt construite pe pământ, sau cumva, într-un echilbru precar, la fel ca şi sufletele noastre, lucrurile nu stau de fapt invers: minaretele nu sunt construite cumva în cer şi printr-o minune a fizicii ţin sprijinite pe ele tot pământul.
Minuţios decupat în jurul geamiilor, care sunt o declaraţie de spirit, bunătate şi cultură, cerul Dobrogei nu poate fi închipuit fără ele.
Da, noi suntem mai mişto decât toţi ceilalţi pentru că bunicile ne citeau seara rugăciuni, iar toate ani-ile cu degete portocalii de la henna întorceau lângă noi paginile Coranului. Noi suntem mai mişto pentru că ne-am jucat şi la umbra moscheilor şi la umbra bisericilor. Noi suntem mai mişto pentru că atunci când eram mici mâncam mai cosmopolit-înţelept-diversificat-sănătos decât copiii ăştia astăzi. Noi suntem mai mişto pentru că mergeam la colindat în gaşcă amestecaţi tătari şi români, iar oamenii de pe stradă mustăceau fără să ne zică nimic. Noi suntem mai mişto pentru că am avut mereu loc şi unii de alţii, şi unii cu alţii, şi am fost crescuţi firesc, fără să ştim că există cuvinte precum toleranţă sau diversitate etnică, dar înţelegându-le în sensul cel mai profund. Noi suntem mai mişto pentru că de mici am învăţat la prima mână poveştile din 1001 de nopţi, iar voi nu aţi avut Şeherezade personale.
Noi suntem mai mişto, pentru că cerul nostru se sprijină pe minarete.


BACLAVA

Siropul gros şi lipicios i se scurgea de-a lungul degetelor soioase, într-un şiroi mai gros, de fiecare dată când muşca din baclavaua aurie. Odată căzut în praful de la picioare, siropul se transforma în broboane perfect rotunde, suspendate cumva deasupra pământului. A încercat să ridice o picătură chihlimbarie de jos şi s-a sfărâmat, lipindu-i, în schimb de degete praful cenuşiu şi fin. Şi-a şters, fără să-i pese, degetele lipicioase de picioarele arse de soare, încălţate cu adidaşi scâlciaţi şi a continuat să mănânce, cu muşcături mici, prăjitura. Se gândea că dacă nu o să o înfulece prea repede, starea aia de bine avea să dureze mai mult, la nesfârşit, poate.
Găsise un petic de umbră lângă gard, sub corcoduşul sălbatic şi se ghemuise acolo. Părul murdar îi intra în ochi şi parcă ar fi dormit. Îi venea să se încolăcească sub corcoduş în toropeala amiezei şi să doarmă. Ar fi rămas acolo; timpul încremenise în căldura sufocantă şi nu se auzea niciun zgomot, nicio lătrătură de câine măcar.
Pe gardul din spate s-a auzit un zgomot slab şi când a ridicat capul, uitându-se peste umărul stâng, a văzut motanul uriaş, stând nemişcat, cu ochii ficşi, uitându-se în susul străzii, într-un punct pe care doar îl bănuia, spre o curte unde ştia că şi-a făcut o iubită. A întins mâna pe spate şi i-a atins cu vârful degetelor câteva fire din blană. Parcă era semnul pe care îl aştepta să coboare de acolo şi a sărit fără zgomot în praful gros. I-a dat, cu părere de rău, ultima îmbucătură de baclava, apoi a închis ochii şi l-a lăsat să-i lingă degetele îmbibate de sirop.
Oare o să-mi amintesc mereu după amiaza asta? Oare peste mulţi ani o să mai ţin minte cum stăteam aici în praf şi am hrănit motanul cu ultima îmbucătură de baclava, cum strada asta oarecare e încremenită în linişte şi arşiţă, oare o să mai ştiu peste ani cum miroseau soarele ăsta şi praful care mi s-a lipit de picioare, oare o să mai ţin minte cojile din genunchii care acum mă ustură ca dracu’? A tresărit. Nu avea voie să spună dracu, dar cum nu auzise nimeni, pentru că spusese încet, abia şoptit, i-a trecut repede sentimentul de vinovăţie.
Motanul şi-a ciulit urechile şi din curtea vecină a început să se audă un clinchet slab, metalic,  apoi aproape imediat a început să miroasă a cafea. A luat motanul sub braţ şi s-a ridicat cu greu din praf. Nu s-a mai obosit să-şi scuture praful de pe picioare şi s-a apropiat cu paşi şovăitori de gardul vecin. Şi-a lipit nasul de scândurile văruite şi a aşteptat fără să respire aproape, până a auzit paşi târşâiţi apropiindu-se.
Poarta s-a deschis scârţâind şi a intrat. Înăuntru era răcoare şi întuneric, datorită bolţii dese de vie care crescuse haotic în toată curtea. A lăsat motanul pe un scaun şi s-a aşezat la masă în dreptul ceşcuţei mici din porţelan, umplute cu lapte şi cu doar un strop de cafea, cât să-i schimbe culoarea, care aştepta, ca de obicei, în dreptul locului dintre gard şi colţul casei.
Babai s-a uitat pe sub sprincenele groase şi i-a zis: spală mâini, că nu dau nimic la tine cu murdăria aia pe degete. S-a dus fără chef la pompă şi i-a dat drumu’, lăsând apa rece să-i curgă pe picioare. Babai se aşezase deja la locul lui, după ce pusese pe masă o farfurioară cu baclavale şi aştepta tăcut, urmărind atent ce se întâmplă la robinet. I-a făcut semn să mai insiste în spatele genunchiului drept, unde un strat gros de praf stătea nederanjat de cine ştie când. Când i s-a părut că şi mâinile şi picioarele sunt suficient de curate a încunviinţat imperceptibil din cap şi a început să-şi soarbă cafeaua.
S-a cocoţat pe scaunul cam înalt, după ce a împins motanul mai în spate şi aproape imediat i s-au umplut ochii de lacrimi. A lăsat capul în jos trăgându-şi nasul şi muşcându-şi buzele. Nu-i plăcea să plângă. Ştia că i se schimonoseşte faţa urât şi pe obrajii murdari îi rămâneau dâre curate, care ar fi spus apoi lumii întregi că a plâns…iar.
Babai i-a împins, cu degetul noduros, farfurioara mai aproape şi s-a uitat în altă parte. E cam singurul om mare cu care pot să plâng, pentru că se uită în altă parte şi nu întreabă nimic, s-a gândit, şi şi-a mai tras încă o dată, zgomotos nasul. A luat o baclava şi a început să muşte din ea printre suspine şi sughiţuri de plâns.
Ştia că Babai aşteaptă să spună ceva şi nu ştia cum să înceapă; de unde. Ar fi vrut să înţepenească cumva momentul ăla în timp, ca la insectar, să-l facă să rămână mereu în umbra răcoroasă a boltei de viţă, cu motanul torcând fierbinte în spate, cu baclavaua mâncată pe jumătate băltind în siropul auriu, cu Babai bându-şi liniştit cafeaua, dar cum să-i spună aşa ceva lu’ Babai? Chiar dacă ar fi înţeles până la urmă, nu ştia pur şi simplu cum să-i spună.
Ştia că Babai urma să moară curând, pentru că asta fac prietenii, îi spusese tacă-su, îşi pun palma-n cur şi dispar când ţi-e sufletu’ mai greu. Cum avea sufletul mai greu ca niciodată, nu avea niciun dubiu că Babai urma să moară. Poate ar fi trebuit să-i spună că plânge pentru că vrea să-l facă mic, mic de tot şi să-l pună în buzunarul pantalonilor hărtăniţi, nu prea ştia ce înseamnă hărtăniţi, da’ bunică-sa zicea mereu mi-e ruşine când văd că baţi maidanu’ cu trenţele alea hărtănite pe tine; o să zică lumea că nu avem bani să te îmbrăcăm, şi să-l ştie acolo mereu. Poate Babai ar fi ştiut cum trebuie făcut. Mereu ştia ce trebuie făcut de fiecare dată ca să fie toate cum nu se poate mai bine, dar în loc de asta, a tăcut. I-a zis doar că s-a lovit rău la picior iar şi că şi-a mai rupt încă un tricou, d-aia plânge cu sughiţuri. Babai i s-a uitat în ochi fără să creadă măcar o vorbă şi i-a ciufulit bretonul, cu gestul ăla de infinită blândeţe pe care nu a mai ştiut nimeni să-l facă de atunci. Şi-a mai tras încă o dată nasu’ şi s-a repezit să-l ia în braţe. L-a strâns abia cuprinzându-l, cât de tare a putut, cu ochii strânşi, cu nasu’ îngropat la pieptul lui, până nu a mai putut să respire, apoi şi-a luat motanul sub braţ şi a plecat spre nicăieri, pe strada încremenită sub arşiţa albă a verii.
Felul în care o lua Babai în braţe în vara aia chiar înainte să moară a rămas acolo, pe strada tăcută şi pustie, fără să ajungă vreodată în buzunarele pline de comori ale pantalonilor hărtăniţi, iar motanul a dispărut într-o zi fără urmă.
Acum, mai bagă când şi când mâna în buzunarele pantalonilor noi şi strânge pumnul în gol, cu ciudă, pentru că momentul ăla pe care a vrut atunci să-l oprească în loc îi scapă printre degete mereu şi mereu.
I-a zis cineva zilele trecute că are mâini de copil. Se uită la ele cu nedumerire, încercând să ghicească sub unghii urme aurii de sirop de baclava.