În general mă feresc de a intra în subiectele la modă, în disputele care ţin prima pagină a Facebook-ului, din cauza faptului că încerc să mă ţin cât de departe pot de lăturile aruncate cu zel în toate direcţiile, de păreristică, de capcanele care apar tot timpul din cauza lipsei de informare şi informaţii, din cauza influenţabilităţii maselor, capcane valabile pentru toate părţile implicate.
De data aceasta însă, subiectul mă irită mult prea tare; am o variantă proprie a poveştii şi ţin să o împărtăşesc.
Mărturisesc că nu înţeleg valul de antiislamism care i-a cuprins brusc pe toţi conaţionalii mei. De unde izvorăşte ura asta? Unde a stat ea până acum, atât de mizerabilă şi purulentă?
Mă doare ceea ce s-a întâmplat la Paris în aceeaşi măsură în care mă doare ceea ce s-a întâmplat la Beirut şi în care mă doare orice formă de violenţă fizică sau verbală, la adresa oricărei fiinţe vii, indiferent că este om sau animal, indiferent de rasă, religie, specie, coloratură, penaj, etc.
La Paris nu am reuşit să ajung încă, la Beirut am fost nu mai departe de acum câteva luni. În ciuda atmosferei încărcate pe care am găsit-o acolo, în ciuda problemelor pe care le au, a fost una dintre cele mai interesante experienţe pe care le-am trăit până acum. Mă bucur foarte tare că am reuşit să văd Baalbek, pentru că ceva îmi spune că va fi următoarea Palmyra, mă bucur că am reuşit să îi cunosc, măcar un pic, pe oamenii ăia care trăiesc cu entuziasm şi bucurie, ştiind clar că ziua de mâine s-ar putea să nu existe. Occidentul, în autosuficienţa şi aroganţa lui fără margini, nu cunoaşte această atitudine. Ia totul de ca şi cum i s-ar cuveni, ia totul drept garantat, drept absolut câştigat prin naştere.
Nu ştiu cum să fac să mă apăr şi să apar de tot valul ăsta de atitudine violentă la adresa islamului, să mă apăr de oamenii care tratează islamiştii ca pe nişte barbari, în masă, uitând de atrocităţile şi barbariile pe care cei asemenea lor în credinţă le-au comis de-a lungul istoriei. Ştiu că nu este comod să îţi asumi şi că sari imediat la beregata oricui îţi reaminteşte, dar s-ar putea dovedi un exerciţiu interesant ridicatul ăsta de hijab de pe ochi. Păcat că nimeni nu este dispus să încerce şi vede doar hijabul altora, acela este singurul condamnabil, desigur.
Am fost acuzată că sunt părtinitoare din cauza copilăriei mele. La mine, pe strada unde am crescut, erau cinci familii de creştini. Restul, erau toţi musulmani „infami”. Când eram eu mică, mergeam mai des la geamie decât la biserică, am citit Coranul înainte de a citi Biblia, am dormit în casele lor, m-au hrănit şi mi-au alinat durerile, fără să încerce nimeni să mă convertească, fără să încerce nimeni să-mi schimbe vederile, fără să mă gonească dacă stăteam în preajmă lor, fără să văd vreo urmă de răutate la niciunu. Unele dintre cele mai importante lecţii de demnitate şi omenie ale vieţii mele au venit de la musulmani.
Sunt convinsă că acesta este adevăratul islam, acestea sunt învăţăturile adevărate ale Coranului şi nu voi pune niciodată semnul egal între ei şi fanaticii care ţin primele pagini cu monstruozităţile de neimaginat pe care le comit.
Mă gândeam ca data viitoare când mă voi duce acasă, să merg să o iau de guler pe Mazis Alai, să o zgudui niţel să-i intre bine în cap ce urmează să-i spun: „Iartă-i Neni, iartă-i că habar nu au ce vorbesc. Nu îi asculta, că nu ştiu nimic.”
Mă duceam pe vremuri la Ani Razie şi mereu o deranjam la ora rugăciunii; nu se supăra pe mine niciodată. Spunea încet, zâmbind: „Intră Yaurum, intră, să citesc şi pentru tine, să te aibă Allah în pază”. Dumnezeu, Allah, nu avea nicio importanţă ce personaj era adus în discuţie, pe care îl pomeneau sau îl invocau; ideea în sine conta.
Mai este un alt lucru pe care nu îl înţeleg: cum facem, suntem contra islamului numai iarna, pentru că vara suntem prea ocupaţi să ne plimbăm burdihanele la ultra-mega-all-inclusive în islamista Turcie? Nu mai mergem în sud-est-ul Asiei? Cum facem? Sau, poate vara, suntem dispuşi să fim mai îngăduitori. Propun să renunţăm şi la scrisul cu cifre arabe, dacă tot vrem să ştergem de pe faţa pământului o întreagă civilizaţie cu religia, istoria şi spiritualitatea ei cu tot. Ah popor-trestie român…
România pe care o ştiu şi o recunosc, are baclavale lângă sarmale, şimber lângă basma, geamie lângă biserică, toate recunoscându-şi dreptul de a trăi în linişte pe bucăţica lui de lume. Altceva eu nu înţeleg şi nici nu mă interesează să înţeleg.
Mi se pare o barbarie de neimaginat să îi consideri pe toţi la fel, să faci una cu pământul tot ce mişcă sub semilună.
Am văzut o mulţime de oameni de la care am pretenţii intelectuale, urlând la lună contra, anti, afară, să moară, să nu îi mai primim, să facem, să dregem. Sunt uluită, când văd că ne agităm ridicol şi ridicoli, pioni neînsemnaţi pe tabla de joc a unor interese uriaşe pe care nici măcar nu le bănuim. E simplu să manevrezi mulţimile asmuţite unele împotriva celorlalte, să le hrăneşti cu ură. Se pare că e singura care satură hămesiţii modernii.
Părerea mea este că ziua în care vom muri nu este ziua în care vom ceda, ci ziua în care vom înceta să gândim pentru noi înşine, ziua în care îi vom lăsa pe ceilalţi, duşi de val, să ne dicteze opiniile şi convingerile. Allah korusun dacă o să trăim să apucăm ziua aia.
