CEILALŢI

Îmi zicea tata, că unul dintre cele mai mari păcate, poate cel mai mare, este să îţi baţi joc de iubirea cuiva, să-l laşi să se îndrăgostească de tine ştiind că tu nu vei putea iubi niciodată înapoi, apoi să întorci spatele şi să pleci.
E despre tine, spunea tata, care pe vremea lui fusese mare crai. E despre cum eşti tu ca om, despre câtă valoare îţi dai ţie, despre cât îi respecţi pe ceilalţi. La tine în curte, eşti stăpân, e treaba ta cât simţi, de ce simţi într-un fel şi nu în altul, dar nu face rău şi mai ales, nu îţi bate joc niciodată de iubire.
Aşa m-a învăţat tata.
Ne lăsăm iubiţi fără să ne trebuiască iubirea aia, sau omul ăla, din zeci de motive meschine: egoism, singurătate, vanitate, nevoie de validare, bife în întrecerea cu noi înşine, orgoliu, prostie, şi iar singurătate, şi iar nevoia de validare.
E mişto să ştii că te iubeşte cineva, să ştii că se gândeşte la tine, că poţi suna oricând pe cineva care o să te ţină în braţe, cu care o să împarţi patul sau un pahar cu vin. E mişto să ştii că eşti dorit. Te validează, eşti dezirabil şi îţi gâdilă corzi nebănuite ale orgoliului.
Până când? Până când vei găsi o carne mai fragedă, o piele mai netedă, ochi mai strălucitori, glume mai bune, sau orice altceva „mai” şi iubirea aceea, pe care de fapt nu o dorisei, începe să te apese, să te încurce şi te evapori pur şi simplu din viaţa celuilalt, de multe ori fără să spui nimic, sau invocând motive aiurea, din care nu se poate înţelege mai nimic.
Ceilalţi.
Mereu trebuie să le treacă, pentru că suntem oameni mari şi „ne asumăm responsabilitatea faptelor noastre”, şi „nu era ceea ce-mi trebuia mie”, şi „nu pot să stau acolo doar aşa…dacă nu mi-e bine şi vreau altceva”, şi „ce să-i fac eu? Asta-i viaţa. Toţi trecem prin aşa ceva”.
Şi ne vedem mai departe de ale noastre, de fericirile nou descoperite, ne vedem de zâmbetele tembele de „după”, fără ca oamenii mari din noi, ăia extrem de înţelepţi şi maturi, să-şi amintească în ce fel au împărţit un pahar de vin cu ceilalţi, în ce fel le-au hrănit speranţa, cum au făcut risipă de vorbe şi mângâieri din care oamenii ăia, pe care acum îi vrem oameni mari, ar fi trebuit să înţeleagă fix pe dos, că doar “cine i-a pus să-şi facă proiecţii din nimic” şi „dacă am făcut una sau alta, ce înseamnă asta? nimic, că doar nu suntem copii naivi”, oameni care deja ne sunt trecut, ne-au fost doar o etapă. Nu înţelegem că noi le-am fost reper şi poveste.
Toate astea până într-o zi, când din nou ne vine rândul sa fim noi “ceilalţi”, în trecerile altora şi ne întrebăm invariabil, ce am făcut să merit asta?
Să nu îţi baţi niciodată joc de iubirea cuiva, îmi spunea tata, şi să nu uiţi că viaţa e a dracu’ de rotundă. Nimeni, absolut nimeni pe lumea asta nu scapă de plată, aşa că ai grijă să nu iei niciodată mai mult decât dai. Până la urmă, pe toţi ne ajunge rândul, să ştii, dar cred că cel mai mult au de tras ăia pe care îi ajunge din urmă blestemul iubirii.
Pentru el, blestemul iubirii însemna să te ajungă din urmă lacrimile ăluia pe care l-ai făcut să sufere cu bună ştiinţă.
Dar dacă nu ştii? Dacă nu ştii, e altceva, dar atunci când ştii, când îţi trece prin cap, când vezi că începe să deschidă aripile, spune-i şi pleacă. Nu pleca niciodată fără să spui o vorbă. Bine, dar cum ştii? Dacă nu îţi dai seama? N-ai cum să nu ştii. Omul ăla începe să se uite la tine altfel, e imposibil să nu îţi dai seama. Nu întârzia nicio secundă, auzi? Oricât de cald şi bine îţi e acolo, vorbeşte-i frumos, spune-i. Indiferent cât de tare doare, o să te ierte până la urmă. Măcar ai fost cinstită, dar nu o să te ierte niciodată dacă îţi baţi joc.
Cred că aveam şaptesprezece ani când mi-a ţinut teoria asta, pentru că văzuse că mă place un băiat, în timp ce  eu suspinam de îmi tremura în spate tricoul negru cu Jim Morrison, după alt băiat. Mă, da’ tu nu vezi că băiatu’ ăsta suferă după tine? Ba da. Şi? I-ai zis să-şi vadă de ale lui?Păi nu, că mai am şi eu cu cine să ies în parc, la un majorat, da’ cred că vede că nu-i dau prea multe şanse. Şi dacă nu vede? Şi dacă tot speră că ceva se va schimba?
Nu mă întrebasem asta până atunci, pentru că la cei şaptesprezece ani ai mei nu ştiam mai mult de atât. Şi ce dacă nu vede? Aia e. Şi nu l-am ascultat pe tata, pentru că era cool să se “ţină cineva după mine”, să mă simt stăpână peste un mic regat. Doar că regatul ăla nu era mic deloc. Era o inimă şi era mai mare decât un Univers.
„Te iubesc până găsesc ceva mai bun” e una dintre cele mai tembele vorbe care s-au inventat vreodată şi-mi amintesc că de câteva ori am fluturat-o şi eu complet cretin, crezând că o cred. De fapt, îmi doream să cred că o pot crede, că poate aşa dureau toate mai puţin. M-am păcălit de-o părere şi am reuşit, din fericire, să nu-mi fac rău decât mie.
Ne lăsăm iubiţi fără să ne trebuiască iubirea aia, fără să ştim ce să facem cu ea şi ne minţim mereu că nu a fost responsabilitatea noastră. Ba da, era responsabilitatea mea să-ţi fi spus, că e OK să fiu singură până găsesc ceea ce-mi trebuie, că e OK să am în spate o jumătate goală de pat, că e OK să-mi rămână un pahar cu vin pentru mâine, că nu am uitat cum e să fii „celălalt”.

DESPRE CUVINTE

Se spune că la început a fost Cuvântul. Minunea primordială. Tot ceea ce a urmat este istorie. 
Cred că adevăratul păcat a lui Adam şi a Evei nu a constat în conştientizarea ruşinii, şi muşcătura fatală din mărul cunoaşterii, ci în conştientizarea cuvintelor, a puterii lor.
Izgonirea din Rai – nu cine ştie ce ispravă, până la urmă – nu asta a fost pedeapsa „capitală”, ci fuga de cuvinte. Au fost pedepsiţi să cadă în capcana cuvintelor, şi mai rău de atât, în capcana fugii de cuvinte.
Mereu cuvântul potrivit trebuie să vină mai târziu, mereu cuvintele sunt păstrate cu grijă pentru altcineva, pentru cineva care să le merite cu adevărat, până când, printr-o alchimie inversă, aurul se transformă în cenuşă. Mereu „nu am vrut să spun de fapt asta”, mereu „mă gândeam la altceva”, mereu „m-ai înţeles greşit”, mereu, mereu, de o veşnicie.
Facem slalom printre sensuri, ne adăpostim temători printre toate hăţişurile imaginabile de sensuri, ne ascundem, cum am mai zis-o de atâtea ori, şi de noi şi de ceilalţi, în timp ce descătuşarea e simplă şi la îndemâna oricui. Atât de simplă, încât ne sperie.
Toate acele „te iubesc”, „mi-e dor de tine”, „hai să ieşim la o cafea”, „îmi place cum îţi strălucesc astăzi ochii”, „eşti trei sfertul meu; nu jumătate, că ar fi prea puţin”, „mi-e drag de tine”, „îmi pare rău”, „îmi cer scuze”, „iartă-mă”, „cum îţi este astăzi”, formule magice care şi-au pierdut puterea, sau care se încăpăţânează să-şi îngroape puterea, pe care le ţinem departe, în lanţuri.
Mă gândesc fără să îmi pot împiedica o acră părere de rău, câte alte drumuri ar fi cunoscut viaţa mea, dacă măcar o parte dintre aceste „fiare” şi-ar fi găsit la timp drumul spre libertate, scăpate nesăbuit din gura mea, care în loc de asta se mişcă în gol, înghiţind doar aer.
Tot ceea ce ni se întâmplă este urmarea cuvintelor, sau de cele mai multe ori a lipsei lor. S-a scris mult despre cuvinte, atât de mult, încât nimic nu mai este nou, atât de mult, încât ne-am plictisit să mai credem ceva, orice, ne credem stăpânii lor, credem că ştim să le mânuim, în timp ce, de fapt, ele sunt cele care ne posedă fără scrupule, pentru că nu ar avea de ce să fie altfel.
De-a lungul timpului am rămas să înţelegem numai puterea lor distrugătoare, armele care pot fi cuvintele în atât de multe împrejurări, fără să mai luăm în seamă puterea magică, vindecarea, alinarea pe care le poartă în ele. Sunt oameni pe care îi putrm salva printr-un cuvânt. Le-am putea salva sufletul, doar că nu vrem. În schimb, avem la îndemână în orice moment pietre, săgeţi cu vârfuri otrăvite, gloanţe, şi din păcate nu sunt oarbe, genocid mascat, frâie de ţinut mulţimile în loc, de ghidat meşteşugit, zăbală, ham, napalm verbal.
Şleathă de inconştienţi. Ne merităm soarta cu prisosinţă.
La fel cum şi eu, mi-am meritat uluirea când am descoperit (pe internet, unde altundeva), că el era de multe luni cu cineva, în timp ce eu mă chinuiam să îmi măsor şi să îmi cântăresc cuvintele, să nu pară, Doamne Fereşte! în niciun fel când o să-i spun că mi-ar plăcea să stăm mai mult de vorbă la o cafea, sau măcar la o ţigară în spate. Era compromisul cel mai plauzibil.
Idioţi patentaţi, fără îndoială. Cred că selecţia naturală aduce fericirea către acei oameni care se tem cel mai puţin de cuvinte, catre acei curajoşi care ştiu să spună ce simt, care au curajul să facă pace, să fie oneşti, să nu manipuleze, să nu „joace-n foi de viţă” pe nimeni.
Blestemul cuvintelor mi se pare iadul cel mai greu de îndurat, dintre toate.