A cumpărat Manolo la un moment dat, nişte ceaiuri, că la noi în familie ea e băutoarea de ceai, eu rămân la otrava mea de cafea, musai în cana galbenă. Nimic special până aici, numa’ că ceaiurile astea, pe lângă faptul că-s foarte bune, sunt cu mesaj. Fiecare pliculeţ de ceai are atârnat de el un cartonaş cu mesaj.
De când au apărut în bucătărie, parcă e mai fun să beau ceai: ia să vedem ce vrea Universul să ne mai spună de data asta (tot de la Manolo ştiu şi jocul ăsta). Ei bine, în seara asta, Universul mi-a zis aşa : Recognise that you are the truth. Hmm are you fucking kidding me? Păi bine coaie, mulţumesc, ce să zic, numa’ că mi-ai stricat seara. Să fie primit, doar că vezi tu, nu prea am cum să recognise asta, pentru că am o problemă să understand asta. I made myself clear?
Cred că nu, deci să insist. Am o problemă majoră în a recunoaşte lucrurile pe care nu le înţeleg. Nu zic că nu m-aş înţelege pe mine, deşi mai sunt şi aici scăpări, am o problemă să recunosc adevărul pe care îl reprezint eu, pentru că nu îl înţeleg.
Am avut deunăzi nişte discuţii în legătură cu organicismul şi bucăţile absolute şi de sine stătătoare care compun Universul. În cazul ăsta adevărul meu este absolut şi ar trebui să-l iau ca atare, adevăr pe care să-l înţeleg şi să-l recunosc.
Însă, dacă o iau în direcţia cealaltă, pe care de asemenea o simpatizez într-o oarecare măsură şi care zice că în Univers nimic nu e absolut, totul este supus îmbunătăţirii, cunoaşterii şi evoluţiei, ce mă fac? Recunosc că nu-s sută la sută în nicio direcţie şi nici cunoştinţe prea aprofundate de filosofie nu am, deci cum fac?
Sunt adevărul pe care trebuie să-l recunosc, sau să mă îndoiesc de ceea ce reprezint? Câteodată îmi vine să mă transform aşa într-un minitiran şi să încerc să impun absolutul meu adevăr, cel recunoscut, in the mean time, numa’ că nu prea merge să fac asta.
În primul rând nu merge pentru că mi s-a spus că am grave probleme de comunicare şi n-a văzut nici dracu’ tiran fără gargară în dotare, şi-n al doileă rând, am un mare respect pentru celelalte componente ale Universului, deţinătoare şi ele de adevărurile lor absolute, iar eu fire pacifistă, nu ţin să impun nimic nimănui. Dilema porcului în Ajun, pe capul meu.
Spre exemplu, unul dintre adevărurile mele absolute este că timpul este elastic. Elasticitatea timpului meu, văd că se întinde, de obicei, dincolo de limitele de suportabilitate ale majorităţii oamenilor pe care îi cunosc. În ciuda adevărului meu, „lasă”, „mai încolo”, „când vrei, acum?”, „mai vedem noi”, par a fi nişte formule cu proprietăţi iritante pentru toţi ceilalţi oameni.
Nu zic, de multe ori elasticul ăsta al meu se rupe când mi-e lumea mai dragă şi mă pocneşte fix peste ochi. Ia şi înoadă dacă mai ai ce şi mai ales cum. Nu zic că-i bine, da’ e unul dintre adevărurile mele. Pare a nu fi absolut din moment ce deranjează aşa tare; atunci io cum fac să recognise that I’m the truth. Păi nu fac, că nu merge.
Depun o contestaţie la mesajul din seara asta şi văd, poate ne împăcăm până data viitoare.
