Siropul gros şi lipicios i se scurgea de-a lungul degetelor soioase, într-un şiroi mai gros, de fiecare dată când muşca din baclavaua aurie. Odată căzut în praful de la picioare, siropul se transforma în broboane perfect rotunde, suspendate cumva deasupra pământului. A încercat să ridice o picătură chihlimbarie de jos şi s-a sfărâmat, lipindu-i, în schimb de degete praful cenuşiu şi fin. Şi-a şters, fără să-i pese, degetele lipicioase de picioarele arse de soare, încălţate cu adidaşi scâlciaţi şi a continuat să mănânce, cu muşcături mici, prăjitura. Se gândea că dacă nu o să o înfulece prea repede, starea aia de bine avea să dureze mai mult, la nesfârşit, poate.
Găsise un petic de umbră lângă gard, sub corcoduşul sălbatic şi se ghemuise acolo. Părul murdar îi intra în ochi şi parcă ar fi dormit. Îi venea să se încolăcească sub corcoduş în toropeala amiezei şi să doarmă. Ar fi rămas acolo; timpul încremenise în căldura sufocantă şi nu se auzea niciun zgomot, nicio lătrătură de câine măcar.
Pe gardul din spate s-a auzit un zgomot slab şi când a ridicat capul, uitându-se peste umărul stâng, a văzut motanul uriaş, stând nemişcat, cu ochii ficşi, uitându-se în susul străzii, într-un punct pe care doar îl bănuia, spre o curte unde ştia că şi-a făcut o iubită. A întins mâna pe spate şi i-a atins cu vârful degetelor câteva fire din blană. Parcă era semnul pe care îl aştepta să coboare de acolo şi a sărit fără zgomot în praful gros. I-a dat, cu părere de rău, ultima îmbucătură de baclava, apoi a închis ochii şi l-a lăsat să-i lingă degetele îmbibate de sirop.
Oare o să-mi amintesc mereu după amiaza asta? Oare peste mulţi ani o să mai ţin minte cum stăteam aici în praf şi am hrănit motanul cu ultima îmbucătură de baclava, cum strada asta oarecare e încremenită în linişte şi arşiţă, oare o să mai ştiu peste ani cum miroseau soarele ăsta şi praful care mi s-a lipit de picioare, oare o să mai ţin minte cojile din genunchii care acum mă ustură ca dracu’? A tresărit. Nu avea voie să spună dracu, dar cum nu auzise nimeni, pentru că spusese încet, abia şoptit, i-a trecut repede sentimentul de vinovăţie.
Motanul şi-a ciulit urechile şi din curtea vecină a început să se audă un clinchet slab, metalic, apoi aproape imediat a început să miroasă a cafea. A luat motanul sub braţ şi s-a ridicat cu greu din praf. Nu s-a mai obosit să-şi scuture praful de pe picioare şi s-a apropiat cu paşi şovăitori de gardul vecin. Şi-a lipit nasul de scândurile văruite şi a aşteptat fără să respire aproape, până a auzit paşi târşâiţi apropiindu-se.
Poarta s-a deschis scârţâind şi a intrat. Înăuntru era răcoare şi întuneric, datorită bolţii dese de vie care crescuse haotic în toată curtea. A lăsat motanul pe un scaun şi s-a aşezat la masă în dreptul ceşcuţei mici din porţelan, umplute cu lapte şi cu doar un strop de cafea, cât să-i schimbe culoarea, care aştepta, ca de obicei, în dreptul locului dintre gard şi colţul casei.
Babai s-a uitat pe sub sprincenele groase şi i-a zis: spală mâini, că nu dau nimic la tine cu murdăria aia pe degete. S-a dus fără chef la pompă şi i-a dat drumu’, lăsând apa rece să-i curgă pe picioare. Babai se aşezase deja la locul lui, după ce pusese pe masă o farfurioară cu baclavale şi aştepta tăcut, urmărind atent ce se întâmplă la robinet. I-a făcut semn să mai insiste în spatele genunchiului drept, unde un strat gros de praf stătea nederanjat de cine ştie când. Când i s-a părut că şi mâinile şi picioarele sunt suficient de curate a încunviinţat imperceptibil din cap şi a început să-şi soarbă cafeaua.
S-a cocoţat pe scaunul cam înalt, după ce a împins motanul mai în spate şi aproape imediat i s-au umplut ochii de lacrimi. A lăsat capul în jos trăgându-şi nasul şi muşcându-şi buzele. Nu-i plăcea să plângă. Ştia că i se schimonoseşte faţa urât şi pe obrajii murdari îi rămâneau dâre curate, care ar fi spus apoi lumii întregi că a plâns…iar.
Babai i-a împins, cu degetul noduros, farfurioara mai aproape şi s-a uitat în altă parte. E cam singurul om mare cu care pot să plâng, pentru că se uită în altă parte şi nu întreabă nimic, s-a gândit, şi şi-a mai tras încă o dată, zgomotos nasul. A luat o baclava şi a început să muşte din ea printre suspine şi sughiţuri de plâns.
Ştia că Babai aşteaptă să spună ceva şi nu ştia cum să înceapă; de unde. Ar fi vrut să înţepenească cumva momentul ăla în timp, ca la insectar, să-l facă să rămână mereu în umbra răcoroasă a boltei de viţă, cu motanul torcând fierbinte în spate, cu baclavaua mâncată pe jumătate băltind în siropul auriu, cu Babai bându-şi liniştit cafeaua, dar cum să-i spună aşa ceva lu’ Babai? Chiar dacă ar fi înţeles până la urmă, nu ştia pur şi simplu cum să-i spună.
Ştia că Babai urma să moară curând, pentru că asta fac prietenii, îi spusese tacă-su, îşi pun palma-n cur şi dispar când ţi-e sufletu’ mai greu. Cum avea sufletul mai greu ca niciodată, nu avea niciun dubiu că Babai urma să moară. Poate ar fi trebuit să-i spună că plânge pentru că vrea să-l facă mic, mic de tot şi să-l pună în buzunarul pantalonilor hărtăniţi, nu prea ştia ce înseamnă hărtăniţi, da’ bunică-sa zicea mereu mi-e ruşine când văd că baţi maidanu’ cu trenţele alea hărtănite pe tine; o să zică lumea că nu avem bani să te îmbrăcăm, şi să-l ştie acolo mereu. Poate Babai ar fi ştiut cum trebuie făcut. Mereu ştia ce trebuie făcut de fiecare dată ca să fie toate cum nu se poate mai bine, dar în loc de asta, a tăcut. I-a zis doar că s-a lovit rău la picior iar şi că şi-a mai rupt încă un tricou, d-aia plânge cu sughiţuri. Babai i s-a uitat în ochi fără să creadă măcar o vorbă şi i-a ciufulit bretonul, cu gestul ăla de infinită blândeţe pe care nu a mai ştiut nimeni să-l facă de atunci. Şi-a mai tras încă o dată nasu’ şi s-a repezit să-l ia în braţe. L-a strâns abia cuprinzându-l, cât de tare a putut, cu ochii strânşi, cu nasu’ îngropat la pieptul lui, până nu a mai putut să respire, apoi şi-a luat motanul sub braţ şi a plecat spre nicăieri, pe strada încremenită sub arşiţa albă a verii.
Felul în care o lua Babai în braţe în vara aia chiar înainte să moară a rămas acolo, pe strada tăcută şi pustie, fără să ajungă vreodată în buzunarele pline de comori ale pantalonilor hărtăniţi, iar motanul a dispărut într-o zi fără urmă.
Acum, mai bagă când şi când mâna în buzunarele pantalonilor noi şi strânge pumnul în gol, cu ciudă, pentru că momentul ăla pe care a vrut atunci să-l oprească în loc îi scapă printre degete mereu şi mereu.
I-a zis cineva zilele trecute că are mâini de copil. Se uită la ele cu nedumerire, încercând să ghicească sub unghii urme aurii de sirop de baclava.
