CIORBA RULZ!

Mi s-a povestit că atunci când eram mică mi se spunea „Domnişoara Ciorbă”, pentru că numai asta aş fi mâncat. Cică o dată, pentru că în ziua aia nu se gătiseră decât ardei umpluţi, au fost nevoiţi să-mi pună în farfurie zeama în care au fiert ardeii şi nişte umplutură din ardei şi să-mi spună că s-au desfăcut perişoarele la fiert. Am crezut, că na, la trei ani eşti încă novice în subiect. Era cu lingura, deci era ok. Peste câţiva ani, fugeam peste drum la Mazis Alai să-mi dea ciorbă strecurată, pentru că la mine, în bucătăria din curte, obiceiurile de genul ăsta nu erau tolerate.
Între timp, relaţia mea cu zarzavatul a revenit la normal şi mai mult de atât, îi dau perfectă dreptate mamei când îmi spunea exasperată că îmi toarnă în farfurie o cană cu apă caldă să mănânc. „Mă, Andreea mă, dacă nu pun zarzavat în ea, ce să-i dea gust?” (şi mama, ca toţi ceilalţi oameni pe lumea asta, îmi spune Andreea doar când e supărată pe mine).
Cred că a venit momentul să mă laud că gătesc bine, spre foarte bine, uneori. Ok, nu o spun doar eu, o mai spun şi alţii care au mâncat câte ceva ieşit din mâna mea. Singura condiţie să gătesc bine este să nu trebuiască să fac mâncare pentru alţii. Adică, dacă ştiu că tre’ să vină careva în vizită, sau să pregătesc ceva pentru un eveniment oarecare, lucrurile ies cam de zece ori mai proaste decât dacă „ băi, ia să fac eu ceva de mâncare „.
Nu-s vreun mastărşef, adică nu ştiu sofisticării, dar ce ştiu, ştiu bine…cum ar fi, ciorba.
Oh boy, oh boy, viaţa fără ciorbă nu există. Dacă trece o zi fără să mănânc ciorbă, e ceva în neregulă cu viaţa mea şi a doua zi sigur fac, în caz că nu mai este; adică nu îi înţeleg şi nu îmi doresc să-i înţeleg pe oamenii care pot trăi fără, adică de ce ţi-ai refuza aşa ceva? Care-i logica?
Ciorba nu există şi nu e ciorbă fără borş şi fără verdeaţă. Multă verdeaţă, că altfel parcă e neterminată…leuştean, pătrunjel, frunze de ţelină, totul verde, proaspăt şi mult. Când nu am borş d’ăla de poveste făcut de mama, cumpăr cu inima îndoită şi-l clocotesc bine, după cum am învăţat de la bunica, să fie mai acru, să nu-mi strice ciorba.
Mama, de la caz la caz, în funcţie de ce cui are pe mine în momentul ăla, face „borş acru ca mine” (ca ea, adică), sau „borş acru ca tine (ca mine, adică), de-ţi troznesc fălcile. Păi, dacă e acru ca mine, am o ciorba garantată.
Uneori mai merge şi mai primesc în vizită şi ruda lame a ciorbei, adică supa. E ok, mai ales când nu am timp de poveşti cu mine însămi în timp ce tai legumele cuburi mici şi perfecte, jucăuşe în cromatica lor.
Cică „În viaţa mea nu am văzut un om căruia să-i ia juma de zi să facă o oală cu mâncare”. Mă rog, aproape juma de zi, but I’m in love with slow food. Am mai spus asta, că-mi place tangoul ăla amoros care se întâmplă la foc mic, sub capac. Nu ştiu cum să o fac altfel, deşi uneori tare bine mi-ar prinde o reţetă pe fast forward.
Ultima dată am făcut o ditamai oala cu ciorbă de perişoare din carne de cocoş, că na, aşa s-a nimerit şi nu mă tocmesc la daruri. Se pare că a ieşit bună şi perişoarele alea cred că ar fi făcut faţă la orice concurs de miss perişoresc.
Încă ceva: nu ştiu să fac doar un pic de ciorbă. Nu nene, iese ditamai oloiu, care invariabil se termină ca prin minune.
Reţetele de mâncare au venit către mine cumva subliminal, pentru că să dea naibă dacă aş fi dat bătutul de cuie pe tocatul de morcovi, deci nu ştiu de unde ştiu, sau cum de ştiu. Maică-mea nu încetează să se minuneze că nu am murit de foame când am plecat de acasă; nu mai vorbesc de faptul că nu m-ar fi crezut în stare să aprind focul sub o oală.
Oricum, cantităţile şi ingredientele sunt relative, mereu din ochi şi după gust; doar ordinea operaţiunilor se respectă cu sfinţenie.
Nu dau reţete de ciorbă, că nu am şi nu ştiu reţete, iar pe de altă parte, oricum fiecărui om îi iese altfel; am vrut doar să mă laud în  postarea asta: Ciorba Rulz! My Ciorba Rulz!

EDUCAŢIA PROLETARĂ


„Măi fată, pe tine or să te mănânce câinii când o să pleci de acasă; habar nu ai câte cepe să pui într-o ciorbă, sau cum să ţii mătura în mână”. Pe vremea aia nu aveam aspirator, iar catering-ul avea să se inventeze pentru noi la distanţă de vreo zece-cinşpe ani. E adevărat că nici măcar un ceai nu ştiam să fac, dar la fel de adevărat era şi că nici măcar nu mă interesa. Aveam să văd la momentul potrivit ce e de făcut ca să infuzezi două buruieni în ibric.
Amintindu-mi acum refrenul pe care mi-l cântau ai mei non stop îmi dau seama cât de tare se pot înşela părinţii când vine vorba de viitorul casnic al copiilor lor. E adevărat că nu m-am transformat în master chef şi nici nu deretic non stop în casă, dar e la fel de clar e că nu m-a mâncat niciun câine. M-a muşcat unu în vacanţa dintre anu’ doi şi anu’ trei de facultate, dar atât.
Dacă stau să mă uit un pic în jur, trebuie să recunosc, că la un singur lucru nu se înşelau ai noştri: ne creşteau din şi cu mult bun simţ.
Ceea ce se chema copil obraznic „pe vremea mea”, se cheamă acum copil cuminte sau foarte cuminte, desigur în linii mari şi păstrând proporţiile. M-a învăţat cineva că acum nu se (mai) cresc copii cuminţi, ci copii responsabili. Total de acord, mai ales că învăţătura vine de la o mămică pe care eu o respect şi admir extraordinar de tare.
Mi se pare, totuşi, un regres extraordinar ceea ce se întâmplă, şi nu înţeleg de unde vin traumele copiilor de azi. Părinţii lor au acces la internet, la emisiuni de profil, la zeci de manuale şi tratate de psihologia şi modul de creşterea copilului de un an, un an şi două luni, trei ani şi două săptămâni, etc.
Ar putea unii să-mi spună că repetându-mi refrenul „măi fată, pe tine or să te mănânce câinii”, mi s-a inoculat ideea că nu aş fi bună de nimic, că m-am transformat într-un adult nesigur, că am crescut cu o anumită etichetă psihică, şi aş putea continua aşa la nesfârşit.
Nu cred asta. Pentru ai noştri era important şi de bun simţ să fim în stare să ne descurcăm, şi pentru că ei erau deja obosiţi, aveau nevoie să se asigure că nu vor trebui să ne poarte de grijă la nesfârşit. În felul lor, încercau să ne crească responsabili. Cea mai mare spaimă a maică-mii era ca nu cumva atunci când voi creşte şi voi pleca de acasă să spună cineva „halal de mă-ta care te-a crescut”. De bun simţ, aş zice.
De bun simţ era şi faptul că ştiam să ne jucăm, că nu chemau salvarea de câte ori ne zgâriam, că dacă ni se făcea rău, era sigur de la zarzăre, nu de la mezeluri, că bunica se ascundea şi mergea în spatele meu pe drumul de la şcoală până acasă, să se convingă că ştiu să traversez responsabil strada, că ne învăţau să ne încălzim mâncarea de mici şi ştiam să dăm săru’mâna oricui mişca pe stradă.
Nu am fost un copil bătut de părinţi, poate din acest motiv, singura bătaie pe care mi-a administrat-o tata, mi-a rămas atât de înfiptă în minte…mai mult datorită faptului că după aia el a bocit mai rău ca mine. Mama mă altoia mai mereu, dintr-un ciudat simţ al datoriei, şi ca să fie cercul complet eu îmi făceam datoria să plâng. Simplă rutină.
Părinţii noştri nu se certau de faţă cu noi, şi nu ne foloseau ca şi arme unul împotriva celuilalt când aveau de împărţit diverse. Ne trimiteau după pâine şi când aveau treabă în casă ne ziceau să mergem peste drum la vecini să nu se mai împiedice de noi. E drept că nu aveau grija televizorului şi a calculatorului în ceea ce ne priveste, dar trăiau mereu cu spaima că o să ne frângem oasele căzând din pomi. Eram zoioşi şi cu hainele de joacă sfâşiate şi chiar dacă nu aveam jucării, nu ne plictiseam niciodată. Inventam.
Mi-am amintit toate lucrurile astea în timp ce, în seara asta, tocam de zor diverse pentru două oale cu mâncare. Îmi vine să râd. Mă gândeam că dacă până acum nu „m-a mâncat niciun câine” slabe şanse să se mai întâmple de acum încolo şi asta, doar datorită educaţiei proletare.