te-am rugat să-mi spui primul cuvânt care îţi vine în minte
voiam să scriu o poveste pornind de la el
ştii că mă lăudasem că pot face o poveste pornind de la absolut orice
primul cuvânt care ţi-a venit în minte a fost cur
cum scriu eu acum o poveste pornind de la cuvântul cur oare chiar poţi scrie o poveste din orice
bineînţeles că poţi dar mă ceartă mereu toată lumea că vorbesc urât că limbajul meu este extrem de nepotrivit şi vulgar că parcă nu ştiu destule cuvinte şi atunci le înlocuiesc cu înjurături ca la uşa cortului
chiar când mă lăudam că în ultima vreme am reuşit să vorbesc mai curat vii tu şi îmi dai peste nas să fac o poveste so not lady like pornind de la cur aşa că o să aştept alt prim cuvânt care îţi vine în minte
da poţi face poveşti despre orice doar că eu nu vreau acum să scriu despre cur
aş scrie despre ăia doi de i-am văzut azi dimineaţă când am ieşit de la metrou poezie de stradă cu ei doi îmbrăţişaţi strâns strâns în timp ce vântul încolăcise fusta ei peste picioarele lui şi şireturile de la adidaşii lor se întâlneau când şi când mişcate de vânt dar n-o să scriu despre asta
şi aş mai putea să scriu şi despre momentul ăla când m-ai întrebat o să scrii vreodată despre momentul ăsta când ţi-ai dat ochelarii jos şi i-ai lăsat să cadă cu zgomot pe podea
dar nu o să scriu nici despre asta pentru că-mi vine să scriu
doar despre capete străine de pat şi senzaţii uitate în alte vieţi
despre porţi închise la care batem uitându-ne printre şipcile de gard ale altor vieţi fără să ni se deschidă vreodată vreo poartă
şi aş mai putea să scriu de exemplu despre felul în care de-o vreme nu pot să scriu dar asta ar însemna că deja îmi aleargă degetele pe taste
sau despre felul în care mă uit la degetele mele care lovesc cu furie tastele şi cum întotdeauna mi-am dorit să am mâini frumoase cu degete fine şi nu s-a întâmplat niciodată asta evident
şi aş mai putea să fac o poveste despre kill your idols şi
despre cum am hrănit de-a lungul timpului nimicuri pe care mi le-am făcut zei şi apoi am urmărit cu voluptate cum tot eu cu degetele julite până la sânge i-am sfărâmat bucată cu bucată
şi asta îmi aminteşte despre degetele pe care mi le-am zdrelit într-o vară când m-am apucat să car singură în curte câteva tone de lemne doar pentru că tata era prea bolnav s-o facă el
doar că atunci am mai văzut şi altceva pe lângă oasele albe care îmi ieşiseră prin piele mai era o plinătate a sufletului pe care nu am mai găsit-o nicicând
aş putea să fac o poveste despre orice dar primul cuvânt care ţi-a venit în minte a fost cur
Category: cuvant
DESPRE CUVINTE
Se spune că la început a fost Cuvântul. Minunea primordială. Tot ceea ce a urmat este istorie.
Cred că adevăratul păcat a lui Adam şi a Evei nu a constat în conştientizarea ruşinii, şi muşcătura fatală din mărul cunoaşterii, ci în conştientizarea cuvintelor, a puterii lor.
Izgonirea din Rai – nu cine ştie ce ispravă, până la urmă – nu asta a fost pedeapsa „capitală”, ci fuga de cuvinte. Au fost pedepsiţi să cadă în capcana cuvintelor, şi mai rău de atât, în capcana fugii de cuvinte.
Mereu cuvântul potrivit trebuie să vină mai târziu, mereu cuvintele sunt păstrate cu grijă pentru altcineva, pentru cineva care să le merite cu adevărat, până când, printr-o alchimie inversă, aurul se transformă în cenuşă. Mereu „nu am vrut să spun de fapt asta”, mereu „mă gândeam la altceva”, mereu „m-ai înţeles greşit”, mereu, mereu, de o veşnicie.
Facem slalom printre sensuri, ne adăpostim temători printre toate hăţişurile imaginabile de sensuri, ne ascundem, cum am mai zis-o de atâtea ori, şi de noi şi de ceilalţi, în timp ce descătuşarea e simplă şi la îndemâna oricui. Atât de simplă, încât ne sperie.
Toate acele „te iubesc”, „mi-e dor de tine”, „hai să ieşim la o cafea”, „îmi place cum îţi strălucesc astăzi ochii”, „eşti trei sfertul meu; nu jumătate, că ar fi prea puţin”, „mi-e drag de tine”, „îmi pare rău”, „îmi cer scuze”, „iartă-mă”, „cum îţi este astăzi”, formule magice care şi-au pierdut puterea, sau care se încăpăţânează să-şi îngroape puterea, pe care le ţinem departe, în lanţuri.
Mă gândesc fără să îmi pot împiedica o acră părere de rău, câte alte drumuri ar fi cunoscut viaţa mea, dacă măcar o parte dintre aceste „fiare” şi-ar fi găsit la timp drumul spre libertate, scăpate nesăbuit din gura mea, care în loc de asta se mişcă în gol, înghiţind doar aer.
Tot ceea ce ni se întâmplă este urmarea cuvintelor, sau de cele mai multe ori a lipsei lor. S-a scris mult despre cuvinte, atât de mult, încât nimic nu mai este nou, atât de mult, încât ne-am plictisit să mai credem ceva, orice, ne credem stăpânii lor, credem că ştim să le mânuim, în timp ce, de fapt, ele sunt cele care ne posedă fără scrupule, pentru că nu ar avea de ce să fie altfel.
De-a lungul timpului am rămas să înţelegem numai puterea lor distrugătoare, armele care pot fi cuvintele în atât de multe împrejurări, fără să mai luăm în seamă puterea magică, vindecarea, alinarea pe care le poartă în ele. Sunt oameni pe care îi putrm salva printr-un cuvânt. Le-am putea salva sufletul, doar că nu vrem. În schimb, avem la îndemână în orice moment pietre, săgeţi cu vârfuri otrăvite, gloanţe, şi din păcate nu sunt oarbe, genocid mascat, frâie de ţinut mulţimile în loc, de ghidat meşteşugit, zăbală, ham, napalm verbal.
Şleathă de inconştienţi. Ne merităm soarta cu prisosinţă.
La fel cum şi eu, mi-am meritat uluirea când am descoperit (pe internet, unde altundeva), că el era de multe luni cu cineva, în timp ce eu mă chinuiam să îmi măsor şi să îmi cântăresc cuvintele, să nu pară, Doamne Fereşte! în niciun fel când o să-i spun că mi-ar plăcea să stăm mai mult de vorbă la o cafea, sau măcar la o ţigară în spate. Era compromisul cel mai plauzibil.
Idioţi patentaţi, fără îndoială. Cred că selecţia naturală aduce fericirea către acei oameni care se tem cel mai puţin de cuvinte, catre acei curajoşi care ştiu să spună ce simt, care au curajul să facă pace, să fie oneşti, să nu manipuleze, să nu „joace-n foi de viţă” pe nimeni.
Blestemul cuvintelor mi se pare iadul cel mai greu de îndurat, dintre toate.
