SKIN ON SKIN IX

Şi acum ce facem? Păi nu mai facem nimic. Nu mai e nimic de făcut, nu crezi ? Nu mai facem nimic. Ne uităm unul la celălalt cum ne vedem de treaba noastră. Nu mai încercăm marea cu degetul, pentru că eu nu ştiu să înot şi nu am încredere în tine să mă înveţi.
Aşa vrei tu? Aşa cred eu că e cel mai bine, aşa vreau eu, ai adăugat repede, simţind că-ţi pândesc orice ezitare. Aşa vreau eu, ai repetat mai apăsat, încercând parcă să mă convingi că asta crezi cu adevărat. Ţi-am închis repede, să nu mai apuci să spui altceva, cu sentimentul ăla de definitiv, de lucru încheiat.
Cum am ajuns noi aici? Pe ce drum? Pe cărarea inexistentă dintre dimineţile tale cu căni galbene cu cafea şi dimineţile mele leneşe cu alte ore de trezire decât ale tale, pe cărarea dintre muzeele tale şi statul meu la cort, pe drumul ăla ciudat dintre băi femeie m-am îndrăgostit de tine şi „te-ai îndrăgostit pe dracu’ ” al tău, printre orele pe care ţi le cerşeam şi goana ta inepuizabilă după orice altceva.
Am râs de tine atunci când ai zis că noi doi semănăm ca un chihuahua cu un buldog bătrân, dar aveai dreptate, să dea naiba.
Îmi amintesc cum ai venit la mine în clubul ăla îmbâcsit de fum, cum te-ai aşezat în faţa mea şi ai început să zâmbeşti, cum ţi-ai pus braţele în jurul gâtului meu, te-ai ridicat pe vârfuri şi m-ai sărutat.
Păi ce, am putut să mă mai dezlipesc de tine? Te-am căutat a doua zi, şi te-am cărat după mine, să ne plimbăm. Am făcut turul Herăstrăului; Doamne cât de sadic am fost. M-am purtat de parcă îmi era ciudă pe tine. Îmi amintesc că erai cocoţată pe nişte sandale cu talpă înaltă şi purtai pantaloni albaştri, vaporoşi, ca să fiu complet stupid o să spun că semănau cu cerul din ziua aia.
Te simţeam cum mă înjuri în gând, dar nu mi-ai zis nimic, nici că te dor picioarele, nici că ai prefera să stai să zaci la o terasă. Mergeai în acelaşi ritm cu mine şi te prefăceai interesată de ce îţi povesteam. Mi-ai spus mai târziu, că nu mai ţii minte niciun cuvânt din ce ţi-am zis atunci.
Te întrebai ce dracu’ cauţi tu, să faci turul Herăstrăului, cu un tip agăţat în club, că te-a pus dracu’ să te vezi cu mine din nou, când putea rămâne totul acolo, în clubul întunecat şi plin de fum.
Când te-am întrebat de ce ai acceptat totuşi să ne vedem din nou, mi-ai zis „păi dacă săruţi bine, ce să fac?”. Ai râs la mine şi m-ai luat de mână, că aşa făceai tu mereu gesturi tandre când se aştepta omul mai puţin. M-ai tras după tine, să ne aşezăm pe iarbă să-ţi aprinzi o ţigară. „Mi-e sete rău” ai zis „şi te cam urăsc că nu am stat şi noi ca oamenii la o apă plată, pe căldura asta”. Ai râs iar şi te-ai uitat printre frunze la cer.
Te-am învăţat nemişcarea, strâns lipită de mine, să te simt din vârful degetelor de la picioare până la şuviţele pe care ţi le înodam între degete, skin on skin baby; te-am învăţat bucuria ochilor deschişi în întuneric ţinându-ne de mână şi râzând, m-ai învăţat să ascult din nou ceea ce doar auzeam, m-ai învăţat râsul molipsitor şi nepăsarea, m-ai învăţat „iubirile sunt cuşti pe care ni le construim, pentru că nu ştim să trăim singuri şi liberi”, m-ai învăţat din nou florile de păpădie şi te-am învăţat din nou stelele, m-ai învăţat din nou mi-e frig şi te-am învăţat din nou mi-e cald.
Ce dracu ştiu eu să mă fac acum fără tine? Cine o să îmi mai facă cafeaua dimineaţa şi mai ales, cine-o să te mai înveţe acum toate lucrurile pe care le aveam în minte? Cine-o să te mai înveţe acum să înoţi, baby (cred că ai fi în stare să mă îneci tu dacă ai auzi că-ţi spun baby)? Cine-o să te mai înveţe degete încâlcite în părul tău şi adormi la mine în braţe? Cine o să mă mai înveţe mi-e atât de frică de atât de multe încât am învăţat să nu-mi mai fie frică de nimic?
O să învăţ cumva cafeaua din altă cană şi alte şuviţe între degetele mâinii stângi, o să mă obişnuiesc cu gândul că până la urmă te va învăţa altcineva să înoţi, dar măcar atât promite-mi: că nu o să îţi mai fie niciodată frică baby. Măcar încearcă marea cu degetul. E prea albastră să-ţi fie frică.
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire IX

POVESTE CU DESPARŢIRE


M-am înscris de curând la un curs şi tema pe care am primit-o pentru săptămâna asta a fost să scriu într-o juma’ de pagină, o scenă de despărţire. Ni s-a spus clar că povestea din spatele scenei nu importă, că nu e nevoie de amănunte, trebuie descrisă despărţirea, repet, în jumătate de pagină.
Mi s-a părut imposibil. Mi-am stors minţile în fel şi chip, cum să faci să desparţi scena de povestea din spatele ei, cum să faci să cuprinzi în jumătate de pagină atât de multe nuanţe şi sentimente, lacrimi, urlete, explicaţii sau lipsa lor, priviri. Concluzia de final mi-era simplă: „la revedere” sau „du-te dracu’”, de la caz la caz, deşi inventarul dintre aceste două extreme, la drept vorbind este infinit. Problema mea era cum să ajung acolo.
Am scormonit anii din urmă, încercând să găsesc în viaţa mea o scenă decentă de despărţire care să poată fi povestită, un final apoteotic de relaţie, o imagine dramatică pe care, chiar dacă aş fi ciuntit-o să o croiesc pe măsura unei jumătăţi de pagină, să stoarcă măcar o lacrimă într-un colţ de ochi.
Nu am găsit.
Toate finalurile mele au fost incredibil de sărace în cuvinte, de fiecare dată. Nu mai era nimic de spus. Nu ai ce să mai zici când pui capăt unei relaţii muribunde, care nu mai ducea şi nu mai aducea nicăieri, nimic. Este cumva inerţia pusă faţă în faţă cu bunul simţ. Bunul simţ al relaţiilor, care s-au sfârşit, s-au topit în ele însele, fără risipă de cuvinte, fără patimi.
Am scris cândva despre cuceritoare, specie de femei, din care eu nu am făcut niciodată parte. Nu am aparţinut niciunei subspecii, nimic. Nu mă recunosc în niciuna dintre descrierile pe care le-am făcut femeilor cuceritoare. Mereu am lăsat să mi se întâmple. O fi mai bine? O fi mai rău? Tind să cred că mai rău.
Nu îmi amintesc să fi cucerit vreodată ceva. Mereu spun că nu mă caracterizează răbdarea, dar sunt momente când realizez că nu am făcut altceva în afară de a sta şi a aştepta. Am stat, am avut răbdare şi s-a întâmplat.
S-au împiedicat de mine în drumul lor către altundeva, bărbaţii cu care mi-am scris relaţiile. Cam trist la o adică, dar asta se întâmplă când nu ai niciodată curaj, când nu pretinzi, nu ceri, nu iei, nu te baţi pentru ceea ce vrei, tot ceea ce trăieşti este o împiediceală nesfârşită.
De unde să găsesc eu material pentru despărţirea mea de juma’ de pagină? Aş fi putut scrie cel mult două rânduri, deci aveam altă dilemă. Să caut în cărţi, nu merge. Să mă inspir de la alţii, nu pot, pentru că nu am trăit eu şi scriu fals, tras de păr; la o adică sunt despărţirile altora. Să inventez, nu ştiu.
M-am dus cu gândul ani în urmă către sfârşitul unei relaţii, care deşi nici măcar nu a fost o relaţie înscrisă în canoanele cunoscute, a fost mai mult un abur, o iluzie, m-a îndurerat cel mai tare. Tot ce mi-a rămas din acea despărţire nespusă, sunt frânturi, cadre disparate, care au încăput de minune într-o jumătate de pagină.
Nu mi-a venit să cred. Cu atât de puţin am rămas? Necuvintele noastre de ani în urmă, nopţile mele de zbucium, durerea şi gândurile aiurea de zile în şir au intrat atât de frumos, cuminţi, în jumătate de pagină?
Atât a fost, sau atât mi-a rămas în memorie?
Aproape cât fişa unei cărţi la bibliotecă. Cea mai dureroasă dintre despărţirile mele a intrat, după aproape unsprezece ani într-o jumătate de pagină scrisă la un rând jumate’ cu caractere de doişpe.