ALUNA

În seara asta am încercat să spargem o alună. O alună de pădure. S-a dovedit aproape imposibil. După ce am rupt ustensila dedicată şi teoretic special proiectată pentru aşa ceva, după ce am schimbat alunele între ele, poate găsim una mai cu bun simţ, după ce am alergat după alte vreo două alune pe sub dulapurile din bucătărie (până şi veveriţa isterică din Ice Age ar fi pălit de invidie), am adus un ciocan. 
Am fost în balcon şi din troler-ul transformat în trusă de scule, da am o trusă de scule, am adus ciocanul. Am pus pe masă tocătorul, sau fundul cum îi spunem noi, am pus pe el o alună, şi cu mişcări scurte, timide şi repetate am încercat să-i venim de hac. După mult zgomot a pagubă, altă alună în loc, apoi încă o alună, alte mişcări scurte şi repetate, am reuşit să îmi trag un ciocan peste degetul mare şi abia apoi, lovitura de graţie alunei. 
 Fix ca-n viaţă. 
 Alergi ca idiotu’ juma’ de oră după o alună, fără succes. O schimbi cu alta. Apoi cu alta. Iei o ustensilă complet nepotrivită şi ineficientă, în cazul nostru din plastic, o rupi. Schimbi iar aluna. Iei o altă sculă mai de Doamne-ajută, îţi dai mai întâi cu târnăcopu-n coaie, în cazul nostru cu ciocanu’ peste deget, apoi reuşeşti. 
În locul alunei din poveste puteţi pune absolut orice doriţi: relaţie, job, mers până mai încolo, comunicare interumană, inspiraţia de a scrie o poveste luni seară, orice; absolut orice. Teoria este perfect valabilă şi aplicabilă în toate cazurile. 
Suntem genetic programaţi, majoritatea, să alegem calea cea mai grea. Vreau „aluna” asta acum, cu orice preţ. Ce-ar fi fost să o fi vrut mâine, când aş fi avut scula potrivită, sau să fi luat de la început ciocanul, care s-a dovedit a fi mai eficient? Ce-ar fi să nu mai bălesc acum isteric lângă castronul cu alunele inaccesibile din faţa mea şi să îmi concentrez atenţia în altă direcţie? Ce-ar fi fost să fi avut de la bun început inteligenţa necesară să nu îmi dau întâi cu ciocanul peste deget şi abia apoi să mănânc aluna. 
E stupid, la fel ca-n viaţă. Ai sub nas un castron cu bunătăţi pe care nu le poţi mânca. Evident, le vrei atunci, orice-ar fi, indiferent cât de păgubos se dovedeşte. Nu contează. Persistenţa în prostie e sfântă. 
Nu m-am lovit foarte tare. De data asta. Ironia este că în general, totul depinde de circumstanţe. Acum iau, spre exemplu, nişte pastile care îmi transformă şi cea mai mică lovitură în ditamai vânătaia. Probabil că mâine voi avea unghia vânătă, dar nu pot să zic nimic. Cum spuneau ai mei când eram mică şi mă loveam: „semne de bună purtare, tată”. Ăsta va fi un semn de maximă inteligenţă, de raţiune, de răbdare şi dichis intelectual. Alte dăţi a fost mult mai grav decât o unghie vânătă. 
În fracţiunea de secundă când am ghicit că ciocanul mi se va duce peste deget, nu peste alună, mi-au venit în minte zeci de situaţii similare, zeci de cazuri când, în loc să îmi văd de treabă, să nu forţez nota, să am răbdare, să găsesc alte situaţii, mai puţin stupide, în care să-mi dovedesc determinarea, când putea fi mai simplu, sau mai puţin dureros, când aş fi putut la fel de bine, să mănânc o bucată de ciocolată, nu o „alună”, eu am ales, invariabil să îmi dau cu ciocanul peste degete. 
Fix ca-n viaţă, parol!