NOI SUNTEM MAI MIŞTO

Nucleul oricărei comunităţi este constituit din primărie, şcoală, biserică şi cârciuma din sat. Mai târziu au apărut căminul cultural, sediul CAP, dispensarul, sau mai ştiu eu ce.
La noi nu. La noi, nucleul comunităţii, de la începuturile timpurilor până acum, a fost constituit din primărie, şcoală, cârciuma din sat, biserică şi geamie.
Noi suntem mai mişto decât restul lumii. Nu ştiu de ce m-am ferit până acum să o spun clar şi răspicat, deşi am crezut-o mereu din tot sufletul: Dobrogea rulz!Nu îmi pot imagina cum este să nu se audă clopotele de la biserică şi apoi chemarea la rugăciunea de seară. Este ceva cu care ne naştem înscris în ADN, pur şi simplu. Pentru mine, lucrurile au fost dintotdeauna aşa şi asta este ordinea firească a lucrurilor.
La mine pe stradă, pe bucăţica de dincolo de Kemal-Agi-Amet, stătea hogea care, pe atunci fiind o singură geamie, era cârmuitorul comunităţii musulmane din oraş.
Acum a mai apărut încă o geamie. Când eram eu copil nu era decât una singură: Moscheea Mare, sau Moscheea Abdul Medjid, cum se numeşte oficial, monument istoric a cărui construcţie s-a terminat în 1865, fiind cea mai veche clădire din Medgidia. Am trecut, de multe ori pe lângă construcţia elegantă, cu grădina la care mă uitam mereu prin gard când nu mă zoreau părinţii. Cred că eram în clasa a treia sau a patra când am intrat prima dată în geamie împreună cu colega mea de bancă. Ţin minte şi acum sentimentul incredibil pe care l-am avut; era de ca şi cum mi se dezvăluise un mister, de ca şi cum se închidea un cerc, de ca şi cum firescul intra pe drumul lui, în sfârşit. Mi se părea complet anapoda ca eu, născută şi crescută pe o stradă unde nu existau decât cinci familii de români, să nu fi intrat niciodată într-o geamie.
De atunci, am mers de multe ori şi m-am simţit de fiecare dată mai confortabil şi mai de-a locului, mai ales că mă cunoştea oricum destul de multă lume şi într-un fel se bucurau, cred, că sunt curioasă, că le îmbrăţişez obiceiurile şi cultura. Ei habar nu aveau că peste drum, Ani Zeniep ne citea din Coran de câte ori ne prindea mai liniştiţi şi mai visători, fără să o intereseze că nu pricepeam nimic. Era ceva în blândeţea vocii ei care ajungea până la noi şi  ne făcea să stăm potoliţi ca prin minune.
Anii au trecut şi fascinaţia mea pentru geamii a crescut constant. Nu-mi pot imagina cerul incredibil de acasă, cerul Dobrogei, fără minarete. Cred că niciunul dintre noi cei crescuţi aici nu poate, sau aşa îmi place mie să cred. Nu ştiu.
Puţine sunt satele aruncate pe dealurile blânde şi golaşe, sau prin stepele fără sfârşit, în care să nu fie şi o geamie. Sunt sate care nu au biserică, au doar geamie. Sunt sate în care, la colţurile caselor din chirpici sunt Şeherezade şi baclavale, unde găseşti şuberek la orice poartă. Mi-e dor de blândeţea lor, mi-e dor de copilăria mea când rufele nu se spălau decât cu săpun făcut din seu de oaie şi de mirosul ăla un pic dulceag din toate casele, foarte curate, ale tătarilor.
Albastrul cerului din Dobrogea l-am mai văzut doar în Toscana, unde locul minaretelor era luat de chiparoşi şi albastrul era senin. Albastrul era aproape la fel, doar aerul mirosea altfel.
Niciodată nu am crezut că turla unei biserici, de orice rit ar fi ea, se poate compara în vreun fel, sau poate trezi sentimente şi imagini comparabile cu cele pe care mi le desenează în suflet minaretul unei geamii.
În fotografia de mai jos este geamia din Osmancea (Osmançay), construită în 1884, un sat uitat de vreme şi vremuri la vreo jumătate de oră de mers cu maşina de la Medgidia, unde trăiesc aproape 600 de oameni. Fotografia a fost făcută de unul dintre prietenii mei din copilărie şi cred că ilustrează perfect ceea ce voiam să povestesc despre albastrul cerului şi eleganţa absolută a minaretelor.
Nu întâmplător am asemănat minaretele cu chiparoşii pe care îi iubesc atât de mult. Nu doar că leagă pământul de cer, nu doar că îmi dau senzaţia că dacă urc în vârful atât de elegantelor minarete pot întinde mâna şi atinge un nor dar, întotdeauna m-am întrebat dacă sunt construite pe pământ, sau cumva, într-un echilbru precar, la fel ca şi sufletele noastre, lucrurile nu stau de fapt invers: minaretele nu sunt construite cumva în cer şi printr-o minune a fizicii ţin sprijinite pe ele tot pământul.
Minuţios decupat în jurul geamiilor, care sunt o declaraţie de spirit, bunătate şi cultură, cerul Dobrogei nu poate fi închipuit fără ele.
Da, noi suntem mai mişto decât toţi ceilalţi pentru că bunicile ne citeau seara rugăciuni, iar toate ani-ile cu degete portocalii de la henna întorceau lângă noi paginile Coranului. Noi suntem mai mişto pentru că ne-am jucat şi la umbra moscheilor şi la umbra bisericilor. Noi suntem mai mişto pentru că atunci când eram mici mâncam mai cosmopolit-înţelept-diversificat-sănătos decât copiii ăştia astăzi. Noi suntem mai mişto pentru că mergeam la colindat în gaşcă amestecaţi tătari şi români, iar oamenii de pe stradă mustăceau fără să ne zică nimic. Noi suntem mai mişto pentru că am avut mereu loc şi unii de alţii, şi unii cu alţii, şi am fost crescuţi firesc, fără să ştim că există cuvinte precum toleranţă sau diversitate etnică, dar înţelegându-le în sensul cel mai profund. Noi suntem mai mişto pentru că de mici am învăţat la prima mână poveştile din 1001 de nopţi, iar voi nu aţi avut Şeherezade personale.
Noi suntem mai mişto, pentru că cerul nostru se sprijină pe minarete.


DOBROGEA NOASTRĂ

șoferul aproape nu vrea să mă lase să urc în autobuz. nu mă cunoaște și crede că sunt bezmetică și mă sui aiurea
în autobuz nu se vorbește decât romanes; mă simt ca într-o excursie în India.
miroase greu. irespirabil.
o țigancă pletoasă, cum le zicem noi, bătrână, cu cozi lungi, împletite și fuste colorate țipător mă privește intens. blând. știrb.
poate mă deoache baba. aiurea! s-a uitat prea frumos la mine.
la stația următoare se suie un grup de tineri gălăgioși și cam colorați. șoferul urlă la ei să oprească manelele.
o bătrână abia urcată se oprește în dreptul meu: “tu ești a lu’ Ionica a lu’ Gheorghiță a lu’ Stan Vătafu, așa-i? semeni cu mă-ta”.
nu știu cine era. nu am apucat să întreb.
a început să plouă.
ajung.
mama descuie portița hâită de vreme, se suie pe treapta de sus ca să mă poată îmbrățișa, mă mângâie pe ciuful scurt de la ceafă. plânge.
la bunica miroase a ploaie și au înflorit toți pomii. câinii mă latră; nu mă mai cunosc nici ei.
dau să intru la bunica și mă lovesc cu creștetul de pragul scund al ușii din hol și înjur printre dinți: ” ușă de casa de hobiți, mama mă-sii”.
bunica mă ceartă:” ai venit la noi în zi de post, cum se duce țiganu’ la stână, miercurea. ce-ți dăm să mănânci?”
 nu știam vorba asta. am început să râd “lasă bre, i-am zis lu’ mama să-mi facă ciorbă de spanac și scovergi”.
ies afară din casă cu sete, cu foame și dor. trasez cu tenesul în praf fostele ziduri ale saivanului pentru oi. acum în curte nu mai sunt decât niște găini. pfff, cum era odată…nu puteai să calci în bătătură de orătănii. acum e pustiu.
motanul uriaș, pe care îl știu de când era pui și-a făcut curaj să se apropie de mine. m-am aplecat spre el și mi-a sărit în brate; și-a lipit botul rece de tâmpla mea stângă și a început să toarcă. am stat minute bune cu ochii închiși, cu motanul torcându-mi în tâmplă.
zgomotele s-au estompat în jur; nu eram decât noi și un cocoș care-mi ciugulea fără convingere șireturile.
am auzit-o pe mama: “Andrei! Hai la masă, Andrei!”
da’ ce-ți veni să-mi zici așa?
“ păi dacă te-ai tuns ca un băiat…”
bine, mamă. cum zici tu
ne-am oprit să culegem leuștean proaspăt; mama umpluse borș acum câteva zile și mirosea de-ți venea să ronțăi și oala.
“ și…ia zi…îți era dor de Dobrogea noastră?”
mi s-a oprit dumicatul în gât
m-am uitat la ea și încercam să înțeleg. nu o mai auzisem niciodată spunând așa.
da, bunică…mi-a fost.
și acum îmi mai e dor de Dobrogea noastră bunică…
de Dobrogea noastră