THE PAST TENSE

Îmi spune un prieten: „scrie ceva pentru mine marţea viitoare”. Păi şi cam ce să scriu eu pentru tine ? Nu zic asta pentru că nu ne-am mai văzut de-o grămadă de timp, dar eu nu scriu la cerere, nu „primesc comenzi” ca la cofetărie. „De ce trecutul e trecut, dacă nu trece niciodată, despre asta să-mi scrii”. Hmmm, să purcedem, zic.
Habar nu am de ce nu trece trecutul, nu ştiu ce personalitate are trecutul fiecărui om, dar dacă m-ar întreba cineva, noroc că nu mă întreabă, trecutul este doar denumirea generică pe care o primesc timpurile gramaticale, pentru a delimita cronologia unor acţiuni pe axa timpului.
Trecutul nu trece, pentru că este fratele tău geamăn (dacă nu am fost suficient de puerilă, insist), de fapt eşti chiar tu însuţi, este ăla care te sâcâie şi-ţi fute sistemul în mod constant şi în acelaşi timp este cel care îţi întinde mâna să te scoată din rahat, că nu degeaba s-a inventat vorba aia cu lecţiile trecutului, este varianta ta tatuată, cea care poartă toate cicatricele şi semnele a tot ceea ce ai fost tu cândva. Trecutul nu trece. Punct. A te aştepta ca lucrurile să fie altfel mi se pare o naivitate fără margini care nu are alt rol decât să te macine, să nu te lase să fii om întreg, care te umple de vină şi de frică.
Trecutul este individul care se bagă în faţa ta când încerci să te uiţi în oglindă şi vrei să te priveşti în ochi. Trecutul nu trece decât dacă te lobotomezi, şi atunci dispari tu, trecutul tău rămâne, în amintirea celorlalţi. Ca să-l faci să „treacă” fă bine şi ia-l de mână, mângâie-l pe frunte şi iubeşte-l. Măcar nu mai fiţi duşmani. Altă cale nu văd. Nu mi-a mers nici când l-am urât, nici când ne-am luptat, nici când am vrut să-i dau în cap. Am obosit înaintea lui, fără să am măcar vreo şansă de reuşită şi tare greu am înţeles asta.
Asumă-ţi-l. Exact ca pe un tatuaj, ca să revin la comparaţia de mai sus. Când ai făcut ceva te-ai tatuat pe vecie cu acţiunea respectivă, cu oamenii pe care i-ai iubit. Poţi să mai scoţi tatuajul ăla? Desigur, dar e doar o păcăleală, cicatricile vor fi mereu acolo. O să mai vezi vreodată altceva în oglindă? Evident că nu. Am economisi, cred, o grămadă de energie dacă nu ne-am mai lupta atât de tare cu noi aşteptându-ne să fie altfel tot ceea ce deja nu mai poate fi schimbat.
Şi ce dacă acum nu te mai iubesc, sau vieţile noastre s-au dus dracu fiecare în direcţia ei? O să-mi dispari vreodată de acolo? Lumina pe care mi-ai pus-o şi tu în ochi o să fie vreodată altfel? Nu. Timpul nu vindecă, trecutul nu trece. Asta e cât se poate de clar. Dacă eşti deştept, dar numai dacă eşti foarte foarte deştept, alină şi te face să înţelegi. Don Quijotismele nu au ce căuta într-o viaţă care  – scuzaţi platitudinea – se şterge cu noi la cur.
Pe de altă parte, dacă ar trece, dragul meu, crezi că s-ar schimba ceva?
Dacă ai putea, să zicem, să te întorci în timp eşti sigur că ai vrea cu adevărat să schimbi ceva? Ai vrea să te întorci în timp şi să schimbi clipa aia în care ai ţinut-o în braţe, că despre asta este vorba, ai renunţa la momentul ăla? Mai mult de atât: cu ce l-ai înlocui? Crezi că acum, la douăzeci de ani distanţă, viaţa ta ar fi cu mult mai bună dacă momentul ăla nu s-ar fi întâmplat? Ceva mă face să cred că nu. Dacă a durut? Sunt convinsă că a durut al dracului de tare. Ştiu despre ce vorbeşti. Am şi eu nişte tatuaje d-astea, care încă mă mai dor şi nici nu ştiu de ce am fost atât de idioată încât să mi le fac. Faza mişto e că nu mi s-au întâmplat; le-am căutat cu ochii larg deschişi, m-am dus după ele şi am băgat băţul prin gard să le zgândăr. M-aş întoarce acum în timp să le fac altfel? No Fucking Way. Mă înspăimântă mai tare pustiul care ştiu că ar rămâne în urmă, decât faptul că s-au întâmplat.
Ce ne facem cu măsura cu care judecăm trecutul? De ce nu trece, asta e întrebarea. Doar ca nu vrem să treacă tot. Am vrea, dacă s-ar putea, o poartă, să stăm noi aşa, călare pe gard şi să zicem: asta să treacă, asta, mda, şi asta, asta nu, asta rămâne, la asta mă mai gândesc, să stea un pic în dreapta acolo, unde mai sunt vreo două amintiri…parcă aş vrea să renunţ la ele, dar poate mai bine nu.
Păi ce facem aici şi pe cine vrem să păcălim. Eu sunt convinsă, dragul meu, că dacă ai încerca acum să înţelegi de ce s-au întâmplat toate aceste lucruri şi mai ales dacă ai înţelege de ce ele nu erau posibile de la bun început, doar tu ai fost cel care a vrut să vadă altceva, nu m-ai mai „ameninţa” acum că dai cu motocicleta peste mine.
Ai de grijă wăi zănatecule; să nu-ţi pară rău acum, că m-ai pus să-ţi scriu şi nu ţi-am scris într-o zi de marţi, numa’ aşa de’a naibii ce sunt.
Ţine minte: the past tense cannot be rewritten.

DESPRE SINGURĂTĂŢILE MELE


Fugim de singurătate ca de dracu în timp ce, în fond, devenim din ce în ce mai singuratici. Rupem în patru reţelele de socializare, suntem dependenţi de ele, dar suntem din ce în ce mai puţin sociabili. Parcă nu mai ştim să comunicăm, nu mai ştim să vorbim şi să ne exprimăm dincolo de „sfântul” like, şi de statusul zilnic, de ca şi cum, întregul Univers de simţiri al unui om, poate fi redus la melodia pe care o postezi când eşti întrebat „cum te simţi astăzi?”.
Singurătatea ne forţează să trăim cu noi înşine, ne forţează să gândim. Trebuie să învăţăm să ne devenim prieteni.
De multe ori, singurătatea şi gânditul la liber ne transformă în cei mai mari duşmani pe care i-am putea avea. Nu suportăm decât arar privitul onest în oglindă, ghicitul şi recunoaşterea eşecurilor şi cu atât mai puţin, găsirea de soluţii. Probabil acesta este şi motivul pentru care suportam atât de puţin să stăm singuri. Uneori, avem senzaţia că fantomele propriilor noastre gânduri prind viaţă şi ne pândesc de după fiecare toc de uşă.
Când eram mică şi rămâneam singură acasă două lucruri se întâmplau: îmi era teamă să privesc în oglinzi, aveam senzaţia că pe lângă chipul meu voi vedea cine ştie ce grozăvie care se apropie fără ca eu să prind de veste, şi preferam să nu ştiu; îmi era teamă să umblu pe jos, pe podele. În mintea mea se născuse ideea că voi fi apărată dacă nu ating duşumeaua, aşa că în toată casa erau presărate scaune, taburetele de la bucătărie, mese şi în caz de nevoie, câte un pled împăturit cât mai înalt; orice, numai să nu ating podeaua. Stăteam singură, oricât de mult timp era nevoie, fără probleme. Universul meu era apărat, iar eu eram în siguranţă. Ţin minte că ai mei s-au mirat prima dată, apoi au luat-o ca atare, m-au lăsat în pace, că oricum nu aveau cu cine să mă lase.
De atunci, monştrii singurătăţii din jurul meu s-au potolit, pot sta singură acasă, nu îmi este teamă să privesc în oglindă, nu îmi este teamă să merg desculţă pe duşumele, dar cum nimic nu se pierde, ci totul se transformă, singurătatea îşi arată chipul urât atunci când sunt în locuri aglomerate, cu mulţi oameni în jur. Atunci mă cuprind spaimele cele mai cumplite, atunci îmi este teamă şi de mine şi…de tot.
„Cunoaşte-te pe tine însuţi” a ajuns un concept deformat, pe care îl schimonosim în fel şi chip. Ne cunoaştem pe noi înşine în goană, aşa cum ne trăim şi viaţa. Ne privim fugitiv în vitrine, în lumini reci de neoane, nu avem timp şi răbdare să ne acordăm un răgaz, o clipă de meditaţie, în care să fim sinceri şi calzi cu noi înşine, să ne fim în primul rând prieteni.
Am observat că suntem maeştri în a ne găsi scuze, ne inventăm măşti, ne pierdem în superficialitate, în timp ce, celor din jurul nostru suntem din ce în ce mai rar dispuşi să le iertăm păcatele. Pe ei îi punem mereu sub lumini puternice, chirurgicale, sub reflectoare care să scoată la iveală tot.
Singurătatea este în primul rând o stare, iar ceea ce vedem în oglindă depinde de măestria fiecăruia dintre noi de a aşeza luminile pe scenă. Nu mă contrazic cu ceea ce am spus mai devreme; cred doar că realitatea fiecăruia este diferită de a celorlalţi, că griurile mele diferă de ale voastre, că locul în care sunteţi aşezaţi în sală vă permite să vedeţi doar anumite lucruri.
Dureros este că ştim, fiecare dintre noi, ce există dincolo de toate luminile şi umbrele; dureros este că trebuie să pornim, uneori ca Don Quijote în căutarea noastră. Avem nevoie de un strop de nebunie, o nebunie pe care să ne-o asumăm în momentul în care vom decide să întoarcem, măcar o parte din reflectoare, şi asupra propriilor noastre persoane.
Indiferent de ceea ce vom găsi în oglindă, important cred că este să ne străduim până la capăt şi cred că este adevărat, ce spunea Paler că „unele eşecuri sunt mai convingătoare decât unele succese, pentru că e mult mai grav să ai iluzii mediocre, decât să trăieşti mediocru.” Dacă singurătatea fiecăruia îşi depăşeşte condiţia şi devine dascăl, dacă ne învaţă să ne acceptăm, dacă ne învaţă să vorbim cu „singurătăţile” celorlalţi, înseamnă că avem un mare punct câştigat.