LET GO

Tot aud, din ce în ce mai des în ultima vreme: băi eşti ca un zid. Nu ajunge nimic la tine şi mai mult de atât, nu laşi nimic să iasă. Totul e înfrânat, cu jumătate de măsură, cu frâna de mână trasă.

În ultimul an, în ultimii doi ani, de fapt, cel mai tare mi-am dorit să învăţ să las oamenii să plece. M-am gândit că ăsta poate fi un prim pas. Laşi să plece, apoi primeşti ce trebuie să vină.

Am auzit de zeci de ori şi mi-am spus eu însămi de mii de ori: nimeni nu este dator să rămână. Oamenii au şi trebuie să aibă libertatea de a alege undeş şi dacă vor să stea. Nimeni nu îi este dator nimănui cu nimic. Decât să stea degeaba, mai bine pleacă cu folos, indiferent că vorbim despre prieteni, iubiţi, părinţi, just name it, orice formă de relaţionare umană.

Eram ca o furnică ce-şi strângea în muşuroaie zeci de oameni care nu ar fi trebuit să fie acolo; mă încăpăţânam să ţin morman, dintr-o pornire masochistă greu de înţeles chiar şi pentru mine, oameni care mi-au fost bucurie, otravă şi nefericire.

Mi-a fost foarte greu să înţeleg şi să accept că au venit în viaţa mea cu nişte lecţii atârnate de fund, cu oglinzi pe care, fără să ştie, mi le-au pus în faţă. Trebuia să învăţ, să înţeleg şi să-i las să plece fără să îi urăsc (ceea ce încă nu mi-a ieşit în multe cazuri), fără să vreau să-i ţin în loc.

De ce mi-a fost atât de greu să le dau drumu’, încă nu am înţes.

Unora le-am înţeles sensul în viaţa mea mai repede, altora nu, pe unii mi i-am prins cu cătuşe de suflet şi mi i-am făcut captivi acolo. La naiba cu toţi şi toate. Ar fi trebuit să îi las să plece repede, ar fi trebuit să nu-i primesc…ar fi trebuit să un milion de lucruri pe care nu le-am făcut cum trebuie în viaţa asta.

Mi-am dorit în ultimii doi ani să învăţ, să înţeleg când merit mai mult, când trebuie să cer mai mult, când cineva nu mi se potriveşte, nu că ar fi ceva în neregulă cu omul ăla, ci că pur şi simplu, nu este croit după calapodul meu.

Îmi iese greu, ca aproape orice. Tai strâmb, uneori îmi ciuntesc degetele, înjur mult şi plâng, dar…cred că anul ăsta, pentru prima dată în viaţă, mi-a fost uşor să renunţ la un om pe care l-am primit lângă mine, potcovindu-l cu speranţe. Poate părea un rahat lipsit de importanţă, dar pentru mine este o victorie. L-am lăsat să plece.

Asta e altă prostie pe care o fac, îi leg omului de fund, fără ca amărâtu’ să ştie, tot soiu de tinichele: speranţe, vise, un loc în familie, un loc între prieteni, proiecţii, planuri, discuţii. Complet stupid şi fără sens, complet imatur şi dureros, dar e o boală căreia încă nu i-am găsit vindecare.

Păi dacă voi nu mă vreţi, eu de ce să vă vreau? Ar putea fi o treabă, da’ nu-i nici asta cum se cade.

După aia, stai Iancu cu mătura şi făraşu’ în mână şi strânge mizeria pe care singură ai făcut-o. Ce-o fi atât de greu de priceput, nu ştiu nici eu să răspund (minte în crăci, aia e), dar iată că iavaş, iavaş învăţ cum se face.

Cel mai mult, mi-am dorit în ultimii doi ani să învăţ să las oamenii să plece, cu graţie, fără resentimente, poate chiar şi să le spun de ce nu îi vreau acolo, să nu mă mai agăţ de ei ca înecatu’ de pai. Asta pare că e totuşi mai simplu de învăţat decât plecările deja întâmplate: mi-e greu să iert egoismul oamenilor care au murit de parcă să-mi facă mie în ciudă, mi-e greu să iert iubirile cărora nu le-am fost şi doar mi-au fost, mi-e greu să înţeleg neprietenii pe care îi vedeam peste ani în aceeşi poveste cu mine.

Obişnuiam să cred că aşa e ok, că atât trebuie să fie, că dincolo de oamenii ăia nu mai există nimic. Ba mai există. Citisem când eram puştoaică, într-o carte SF al cărei nume îmi scapă acum, că golul nu există nicăieri în Univers. Peste tot nemărginirea este umplută cu ceva. Şi să dea naiba dacă nu-i chiar aşa…

Îmi doresc să învăţ să las oamenii să plece, să îi las să plece atunci când vor, să îi invit să plece, atunci când noi, în vieţile noastre nu mai însemnăm nimic.

Am exemple, mai multe decât ar fi sănătos, de prieteni din copilărie de care m-am agăţat până nu am mai avut de ce să mă agăţ (pe principiul cum frate, ne cunoaştem de când lumea, deşi asta nu înseamnă nimic pentru mulţi), de foşti iubiţi pe care mi-i ţineam aproape, fără să ştiu de ce, oameni cu care vorbeam din obligaţie şi fără rost când şi când, rude inutile, foşti colegi cărora nu le mai ştiam numele de familie…pentru ce? I-am şters din agenda telefonului şi nu le mai urez La Mulţi Ani de zilele de naştere, în gesturi inutile de resuscitare ale unor trecuturi moarte deja. Nu le mai promit că ne vedem, nu le mai promit nimic. Pe unii, mi-i mai păstrez în memorie până într-un punct când ştiu că se vor dizolva singuri, alţii mi s-au săpat atât de tare în suflet încât îmi vor fi acolo toate veşniciile de acum înainte.

So long lost souls of my life.