DESPRE “VA URMA”

Abia reînvăţasem să respir. Aşteptam primăvara asta ca pe o binecuvântare, ca pe o gură de oxigen. S-a dovedit a fi doar o gură de otravă. Încă una.
Aveam planuri, şi idei, şi vise. Toate s-au dovedit a fi doar o glumă sinistră a destinului. Vor trebui să aştepte cuminţi în sertar, încă o bucată de timp.
Până când? Nu ştiu.
Mă tot întreb ce nu am învăţat acum 4 ani, de la ce lecţie am chiulit, ce trebuie să înţeleg din tot ceea ce se întâmplă. De ce trebuie să învăţ acum, printr-o lecţie atât de leşioasă, de ce?
Probabil că voi afla. Atunci când voi epuiza revoltele, atunci când „de ce eu, de ce tocmai mie?” nu va mai avea sens, atunci când furia mea se va fi stins, când voi face pace în primul rând cu mine, atunci când toate lecţiile vor fi parcurse şi învăţate, când persoana care mă va privi din oglindă va fi adevărata mea reflecţie, când oboseala de care vă povesteam se va fi domolit…poate abia atunci.
Deocamdată învăţ.
Niciodată nu mi-a plăcut să fiu în centrul atenţiei, nu mi-a plăcut ca nimeni şi nimic să se focuseze pe mine, poate doar în secret; m-au stânjenit momentele în care eu am fost buricul pământului; nu mi-au plăcut niciodată. Acum învăţ că trebuie să fac şi asta, învăţ în fiecare zi că sunt buricul Universului pentru cei dragi, care suferă, şi se agită, şi se frământă să găsească soluţii, pentru ca eu să am liniştea de a lua o decizie. Cea mai grea. Mă simt vinovată pentru cearcănele lor, pentru insomniile lor. Ştiu că nu ar trebui, sunt o materializare a iubirii. Ştiu că şi eu aş fi făcut la fel…dar, încă învăţ.
Ai mei m-au crescut să nu mă plâng, să mă descurc cu ce am, oricât ar fi de greu, să nu întind mâna, să nu cer. Acum învăţ să recunosc că nu am de ales, învăţ să cer şi să zic mulţumesc. Nu că nu aş fi absolut recunoscătoare pentru tot, dar e atât de greu. Nu ştiam cum se face; acum învăţ.
Învaţ că sunt mai norocoasă decât majoritatea oamenilor. Dacă nu aş fi în pielea mea, m-aş înverzi de invidie, aş fi în stare sa ucid pentru aşa prieteni.
E adevărat că acum încerc să pun la punct dezordini, să sterg praful, să spun tot ceea ce nu a fost spus la momentul potrivit, să găsesc cumva răspunsuri la întrebarea care mă chinuie noapte de noapte: dacă ar fi să fie, eu ce las în urmă?
E trist ceea ce spun.
Îmi înghit lacrimile şi frustrarea, încerc să o liniştesc pe mama, încerc să nu mă las înghiţită de frică, de atacurile de panică ce au pus stăpânire pe mine. Încerc să nu uit să privesc florile, să nu uit cum se citesc cărţile, să nu uit zâmbetele copiilor, îmi repet obsesiv în minte lista cu oraşele pe care le mai am de vizitat, mă agăţ de tot ce pot, mă rog să nu mi se tocească şi ultima fărâmă de putere, să nu îmi pierd minţile, să nu uit ce-mi spunea tata când îmi era greu: „Lasă Darie, aşa s-a călit oţelul!”
E mantra mea; sper să nu mă lase la greu, sper că va urma un „Va Urma”…

…SI DACA AR FI ADEVARAT?

De cand ne nastem, auzim in permanenta: asta trebuie sa faci, asta nu, asta se cuvine sa faci, asta nu. Daca indraznesti sa intrebi „de ce?”, vezi niste ochi marindu-se considerabil, fete contrariate, si evident, raspunsul fara nicio logica: „pentru ca asa se face”.
Suntem programati social la anumite fapte, si de cele mai multe ori nu avem curajul de a rupe la(n)tul, pentru a nu fi proscrisi; desi de cele mai multe ori este singura cale de a iti gasi fericirea; de multe ar trebui sa fim devianti din punct de vedere social pentru a fi lasati in pace sa ne traim viata dupa propriile reguli.
Regulile, am impresia, se nasc din nefericirea si frustrarea inaintasilor nostri care si-au transformat tampenia in regula, pentru a taia orice speranta de implinire a celor ce urmeaza.
Nu trebuie sa il sun acum, ca sa nu par disperata. Ok, suna-l dupa doua luni, cand nici nu va mai sti cine esti, doar pentru ca niste nefericite inaintase nu au avut noroc.
Trebuie sa ma marit, ca sa fac un copil. Ok, e in regula, la semnarea hartiei ti se activeaza ovarele. Dupa aceea, perioada de divort e la alegere…de la 6 luni la cativa ani.
Cum sa nu fac nunta. Toata viata am visat rochia alba de mireasa. Ai visat-o tu, sau mama ta frustrata…sau vecinele barfitoare de la colt?
Trebuie sa ma marit cu tipul bogat, scolit si frumos de sa-l pui in rama. Te-ai intrebat vreodata daca acest concept de barbat nu se va iubi mai mult pe el decat pe tine?
De ce sa iasa cu prietenele ei in oras? Sa stea sa aiba grija de casa. Las-o idiot egoist; dupa aceea se va intoarce cu mai mult drag sa aiba grija de toate si sa-ti mangaie tie orgoliul stupid. Las-o sa fie femeie!
De la o varsta incolo ne transformam toti, fara deosebire, barbati si femei, intr-o colectie de acrituri stafidite. Toti facem tot posibilul sa le dam celoralalti in cap. Esti linistit? Ia d’aci! Crezi ca poti ajunge undeva? Poc una peste fata! Ai impresia ca te poti abate de la reguli si vrei sa faci lucrurile in stilul tau? Out!!!
In ultima vreme aud in mod constant spunandu-i-se unei prietene: „daca as fi fost eu in locul tau…ehe cate as fi facut, unde as fi fost acum…” Ei bine, nu esti in locul ei, esti in locul tau…si? Ce ai facut? Unde ai ajuns? Cu acelasi numar de maini si de picioare ai facut fix rahatul praf. Las-o sa-si traiasca viata in liniste, in ritmul ei.
Vad ca din ce in ce mai des nu mai facem lucrurile pentru noi, le facem pentru cei din jurul nostru. Vanam imagini perfecte din reviste si uitam ca sunt prelucrate cu maiestrie in photoshop.
Si daca ar fi adevarat ca fericirea e un lucru marunt, atat de marunt incat nu suntem in stare sa-l vedem langa noi?
Si daca ar fi adevarat ca se poate si altfel, doar ca nu avem curaj?
Si daca ar fi adevarat ca femeia simpla si imperfecta pe care nu o observi te poate face fericit?
Si daca ar fi adevarat ca trebuie sa cerni tot ceea ce este in jurul tau printr-o sita extrem de rara ca sa te asiguri ca nu ramane decat ceea ce este cu adevarat valoros?
Si daca ar fi adevarat ca trebuie sa iti faci drumul singur, conform regulilor tale?
Si daca ar fi adevarat ca lucrurile atipice, iesite din rand sunt cele care iti aduc fericirea?
Ganditi-va macar o clipa:…si daca ar fi adevarat?
RSS
Follow by Email
Twitter