Stătea pe bolovanul mare de lângă gard şi îşi zgândărea absentă o coajă groasă din genunchi. O usturau ochii de caldură şi praf şi pe limbă simţea o pulbere fină de ţărână coclită. Tocmai trecuse pe stradă, dacă aia se putea numi stradă, nea Ilie din deal, cu căruţa şi stârnise un nor gros de praf, care nu se mai ostoia în arşiţa amiezii. Îi era sete, dar era prea toropită să se mişte de acolo aşa că răbda, lingându-şi din când în când buzele uscate.
O puseseră să stea la poartă să păzească cârdul de gâşte care îşi făceau veacul în faţa porţii. Nu prea înţelegea de ce, că doar maşinile care treceau pe acolo erau rare şi mergeau încet; poate să nu le fure careva. De data asta, gâştele stateau potolite, ciuguleau leneşe muşeţelul care creştea din belşug pe marginea şanţului. Măcar dacă ar fi fost vreun pom, ca la poarta cealaltă, ar fi putut să se uite la cer printre crengi, printre umbre, i-ar mai fi trecut timpul. Aşa, nu era chip să ridice privirea către cerul care-i ardea ochii, încins, aproape alb.
Aproape fără să-şi dea seama, cum se întâmpla de obicei, mintea i s-a întors la Cătălin. Trecuseră ani buni de când îl văzuse ultima dată şi totuşi nu uita nimic. Tinea minte tot, fiecare zi în care se jucaseră împreună, ochii lui sau felul în care îsi recita fără chef şi intonaţie poeziile.
Văzuse cândva într-un film de oameni mari, un actor care a zis că nu ştiu cine avea dreptate: dragostea învinge până la urmă tot. Atât îi rămăsese în minte şi era convinsă că dacă nu va uita, că dacă se va gândi mereu la el, într-o zi Cătălin se va întoarce.
Trecuseră ani de atunci şi, la un moment dat, i-a răsărit în minte gândul că dacă se va întoarce, de unde o să ştie unde să o găsească? Trecuseră atâţia ani de când plecase, îi spuneau că e mare de-acum, aproape o domnişoară, are zece ani împliniţi. Asta însemna că şi Cătălin are tot atâţia şi o să mai treacă încă o vreme pâna îl vor lăsa să plece singur de acasă să o caute. Nu încăpea vorbă: într-o zi avea să o caute. Era singurul gând pe care îl primea în minte în timp ce culegea de pe jos pietricele cu care încerca să-l nimerească pe gânsacu’ cel mare în cioc. Îl rata de puţin de fiecare dată şi pasărea se uita pieziş la ea, ca mai apoi să-şi vadă liniştită de cigulit muşeţel. El o învăţase să arunce la ţintă şi trebuia neapărat să se perfecţioneze, să-i arate ce a mai învăţat, când se vor întâlni din nou.
Aştepta cu nerăbdare să se întoarcă la oraş. Acolo erau mai multe şanse să îl întâlnească, în cazul în care ar fi venit să viziteze pe cineva. Până la urmă, locuiseră în acelaşi oraş; imposibil să nu mai aibă pe cineva de vizitat, mai ales că era vacanţă. Îşi făcea socoteala pe unde ar putea să-l întâlnească, undeva aproape de casă, că nu avea voie să se ducă prea departe. Poate la grădiniţă, acolo unde se văzuseră ultima dată, Cătălin bocind de mama focului în timp ce taică-su îl smucea de mână; nici măcar nu-i lăsaseră să-şi ia la revedere cum se cade. Oameni mari, fără minte, care nu înţeleg niciodată nimic (aici erau amândoi de aceeaşi părere).
Iar i se umpleau ochii de lacrimi. Se minţea că e de la soare, de la praf, de la stratul gros de murdărie de pe faţă. Ştia că nu e aşa, dar nu ştia să spună dacă e de ciudă, de dor, de iubire, de singurătate, de toate la un loc.
Nici nu avea prea mare importanţă până la urmă, că doar nu era nimeni să o întrebe. Ăi bătrâni se odihneau de amiază în casă, la răcoare, pe drum nu trecea nici măcar un copil de rudar să se uite după el, să-i mai treacă de plictiseală, nu avea nimic de făcut, se uita fără chef la gâşte şi se gândea că probabil aşa trebuia să se fi simţit şi ultimul copil de pe o insulă pustie. Singur.
Avea chef să plângă, da’ nu prea avea cum, aşa fără motiv. Se gândea să se caţere iar în nuc, unde nu avea voie, şi să-şi juleasca bubele din genunchi. Ar fi fost un motiv bun să plângă după pofta inimii fără să o întrebe nimeni nimic.
Se mai uita din când în când la ceasul de la mână; primise de la ai ei cadou un Orex cu cadran gălbui când fuseseră în concediu şi până să vină timpul să bage gâştele înapoi în curte mai era cam un ceas. Ar fi putut să culeagă nişte muşeţel pentru iarnă, dar îi era prea lene; s-ar fi întins pe jos să aţipească un pic, dar în iarbă erau o mulţime de pietricele colţurose, aşa că a rămas în continuare cu capul sprijinit de gard, cu ochii mijiţi în soare, uitându-se spre capătul drumului.
Dacă avea să apară de acolo Cătălin? Şi-a sters pe iarbă adidaşii murdari de noroi şi şi-a netezit părul şi tricoul. Nu spuneau oamenii mari că dragostea învinge orice? Dacă, până la urmă, măcar o dată ştiau ce vorbesc?
