Sunt Grinch, urăsc Crăciunul.
Bine, exagerez evident. Nu pot urâ Crăciunul. Mi se pare doar că şi-a pierdut sensul, a devenit o formă fără fond, aşa că mai corect ar fi să spun că urăsc ceea ce a devenit Crăciunul. Mi se pare că s-a pierdut tot ceea ce însemnă bucuria sărbătorii in familie, alături de oameni dragi, împodobirea bradului, emoţia de a primi un cadou pe care l-ai aşteptat întregul an.
Mi se pare foarte neplăcut să văd cum oameni care uită unul de celălalt pe parcursul întregului an îşi amintesc brusc, că ceilalti există, îşi trimit în neştire mesaje „industrializate”, copiate de pe internet, mesaje care nu transmit nicio bucurie şi nicio emoţie, doar aşa din obligaţie, spre satisfacţia fără margini a operatorilor de telefonie mobilă.
Toţi intră în priză, se simt obligaţi să cumpere şi să ofere cadouri. Oferirea unui cadou nu ar trebui să fie motiv de bucurie? Pe stradă văd doar oameni împovăraţi de obligaţia de a cumpăra şi de felul în care îşi chivernisesc banii să le ajungă pentru toate achiziţiile.
Suntem plictisiţi şi îngreţoşaţi de colinde, de cerşetori, de grupuri care duminică dimineaţa, atunci când ţi-e somnu’ mai dulce intonează pios ode pe casa scării, in timp ce oraşul îşi maschează mizeria sub beculeţe şi sclipici. Societatea de consum atotputernică ţipă din rărunchii ei vulgari, la tot pasul.
Mama mă îndoapă acasă cu mâncare; zici că dacă mănânc mai mult de Crăciun o să îmi ajungă tot anul. Fac rezerve mai ceva decât ursul pentru iarnă. După câteva zile sunt buhăită la faţă şi îmbuibată, fierea se revoltă şi mi-aş dori să urmeze imediat Postu’ Paştelui să mănânc doar ştevie şi urzici fierte. Îmi vine să îmi doresc o vacanţă de dezintoxicare, să reîncep să râd natural. Mă dor deja maxilarele de rânjit forţat oamenilor, că de, spiritul Crăciunului tre să ne gâdile pe toţi la pipotă.
Vorba cântecului: „De Crăciun fii mai bun…” da’ serios acum, nu putem păstra ceva rezerve de bunătate şi pentru restul anului? Ar fi o super-treabă să putem ţine borcane cu bunătate pe rafturi, aşa cum ţine mama dulceţurile în cămară şi hop să mai desfacem un capac, mai folosim, mai dăm şi la alţii dacă se apropie termenul de „expirare” şi avem mai mult decât ne trebuie, sau decât am putea folosi.
Altfel, ne suprazaharisim toţi; concentrat pe o întindere de vreo 5-6 zile, facem perfuzii cu spirit înalt, înălţător şi plin de nobleţe. Mai bine ne-ar pune cineva o mască de oxigen, să mai respirăm şi o gură de aer curat că suntem intoxicaţi deja de atâta ipocrizie.
Nu îmi place nici că trebuie să învăt tehnici noi de luptă pentru a supravieţui în magazine, pe stradă, în mijloacele de transport în comun, în tren, în autobuz, în rachete spaţiale, pe
Planetă, oriunde.
În timp ce încerc din răsputeri să ajung la mama sau alte rubedenii, îl „binecuvântez” printre dinţi, mascat, pe pruncu’ care stă răsturnat, rumen în obraji şi senin în iesle, şi nu mă pot împiedica să-l întreb: „Prietene, şi pe vremea ta, la fel de aglomerat era în mall-uri?”
Bine, exagerez evident. Nu pot urâ Crăciunul. Mi se pare doar că şi-a pierdut sensul, a devenit o formă fără fond, aşa că mai corect ar fi să spun că urăsc ceea ce a devenit Crăciunul. Mi se pare că s-a pierdut tot ceea ce însemnă bucuria sărbătorii in familie, alături de oameni dragi, împodobirea bradului, emoţia de a primi un cadou pe care l-ai aşteptat întregul an.
Mi se pare foarte neplăcut să văd cum oameni care uită unul de celălalt pe parcursul întregului an îşi amintesc brusc, că ceilalti există, îşi trimit în neştire mesaje „industrializate”, copiate de pe internet, mesaje care nu transmit nicio bucurie şi nicio emoţie, doar aşa din obligaţie, spre satisfacţia fără margini a operatorilor de telefonie mobilă.
Toţi intră în priză, se simt obligaţi să cumpere şi să ofere cadouri. Oferirea unui cadou nu ar trebui să fie motiv de bucurie? Pe stradă văd doar oameni împovăraţi de obligaţia de a cumpăra şi de felul în care îşi chivernisesc banii să le ajungă pentru toate achiziţiile.
Suntem plictisiţi şi îngreţoşaţi de colinde, de cerşetori, de grupuri care duminică dimineaţa, atunci când ţi-e somnu’ mai dulce intonează pios ode pe casa scării, in timp ce oraşul îşi maschează mizeria sub beculeţe şi sclipici. Societatea de consum atotputernică ţipă din rărunchii ei vulgari, la tot pasul.
Mama mă îndoapă acasă cu mâncare; zici că dacă mănânc mai mult de Crăciun o să îmi ajungă tot anul. Fac rezerve mai ceva decât ursul pentru iarnă. După câteva zile sunt buhăită la faţă şi îmbuibată, fierea se revoltă şi mi-aş dori să urmeze imediat Postu’ Paştelui să mănânc doar ştevie şi urzici fierte. Îmi vine să îmi doresc o vacanţă de dezintoxicare, să reîncep să râd natural. Mă dor deja maxilarele de rânjit forţat oamenilor, că de, spiritul Crăciunului tre să ne gâdile pe toţi la pipotă.
Vorba cântecului: „De Crăciun fii mai bun…” da’ serios acum, nu putem păstra ceva rezerve de bunătate şi pentru restul anului? Ar fi o super-treabă să putem ţine borcane cu bunătate pe rafturi, aşa cum ţine mama dulceţurile în cămară şi hop să mai desfacem un capac, mai folosim, mai dăm şi la alţii dacă se apropie termenul de „expirare” şi avem mai mult decât ne trebuie, sau decât am putea folosi.
Altfel, ne suprazaharisim toţi; concentrat pe o întindere de vreo 5-6 zile, facem perfuzii cu spirit înalt, înălţător şi plin de nobleţe. Mai bine ne-ar pune cineva o mască de oxigen, să mai respirăm şi o gură de aer curat că suntem intoxicaţi deja de atâta ipocrizie.
Nu îmi place nici că trebuie să învăt tehnici noi de luptă pentru a supravieţui în magazine, pe stradă, în mijloacele de transport în comun, în tren, în autobuz, în rachete spaţiale, pe
Planetă, oriunde.
În timp ce încerc din răsputeri să ajung la mama sau alte rubedenii, îl „binecuvântez” printre dinţi, mascat, pe pruncu’ care stă răsturnat, rumen în obraji şi senin în iesle, şi nu mă pot împiedica să-l întreb: „Prietene, şi pe vremea ta, la fel de aglomerat era în mall-uri?”
