Oamenii nu lovesc niciodată privindu-te în ochi aşa cum fac leii, sau asta se întâmplă foarte rar. Te atacă pe la spate, precum hienele. De obicei, te atacă fie când au impresia că ei sunt mai puternici decât tine, fie când au împresia că tu ai ajuns mai jos decât ei, mai slab, mai vulnerabil.
Avem talentul de a uita că lanţul trofic, de multe ori este „laţ trofic”, ne poate strânge de gât fără să ne dăm seama; concentrându-ne la jugulara altora, uităm să ne păzim spatele. Avem momente când ne asemănăm mai mult cu hamsterii, necunoscând şi partea de sus a roţii, ne învârtim de zor, dar fără spor. Unii pur şi simplu sunt meniti să fie rozătoare întreaga lor viaţă; nu sunt structuraţi să fie regii sălbăticiei. Cum ar fi să vezi hamsterul rege al junglei? Treaba şoarecelui este să ronţăie, să fugă, să se ascundă.
Avem, de multe ori un sistem tare dubios al valorilor. Multe lucruri, din exterior par de neînţeles. Nu este uşor să înţelegi unde îţi este locul, revin iarăşi la ideea cu lanţul trofic, la fel şi însemnătatea sa. Baza piramidei nu este mai puţin împortantă decât vârful său. Toţi ne dorim să strălucim acolo sus, dar fără cei care îşi fac treaba jos, piramida asta s-ar prăbuşi. E greu să fii în pielea altcuiva. Nu încerca să îmbraci o oaie în blană de lup, că nu o să hăulească niciodată în pustiu, aşa se dau toate de-a dura.
Animalele nu se prefac. Nu te mint. Singurele şiretlicuri le fac pentru a supravieţui. Atacă pentru a se apăra. Ghicesc în mirosul oamenilor, purtat de vânt, iminenţa pericolului. Vânează cât să rămână în viaţă, nu acumulează, nu strâng pentru a fi mai presus decât semenii lor. Animalele nu cunosc invidia. Superioritatea lor se manifestă maiestuos, altcumva, se manifestă printr-o atitudine care nouă ne lipseşte. Oamenii în schimb, îşi clădesc gloria pe cadavrele prieteniilor, pe care nici nu se ostenesc să le ascundă cum trebuie. Ne place duhoarea mizeriilor pe care le lăsăm în urma noastră…ne „parfumează” gloria.
Animalele au “decenţa” înnăscută de a selecta genetic indivizii mai puternici, viabili; pe ei îi caută pentru împerechere, cu ei se aliază pentru supravieţuirea speciei. Oamenii, în schimb, au căutat pentru împerechere, indivizii mai influenţi, mai bogati, şi au slăbit specia. Lucrăm intens la autodistrugere. Ne transformăm în dinozauri inadaptaţi, nu suntem capabili să ne salvăm pielea, frumuseţea şi unicitatea, nu ne înţelegem rolul, ne asumăm rolul de stăpâni ai piramidei, din cauza puterii distructive, nu constructive. Felinele mari ar trebui să fie acolo…leii, nu alte nimicuri.
Într-o lume a fake-ului reuşim să mânjim tot, punem coroane de tinichea şi pene colorate pe capul maimuţelor – să nu încerce cineva să-mi spună că din primate a evoluat homo sapiens; nu mai avem regi ai junglei, ci conducători de turmă.
Şi încă cevă: sunt de acord cu faptul că leul este regele animalelor, dar numai în varianta autentică. Blana sintetică, eventual second hand nu mă inspiră nicicum.
Avem talentul de a uita că lanţul trofic, de multe ori este „laţ trofic”, ne poate strânge de gât fără să ne dăm seama; concentrându-ne la jugulara altora, uităm să ne păzim spatele. Avem momente când ne asemănăm mai mult cu hamsterii, necunoscând şi partea de sus a roţii, ne învârtim de zor, dar fără spor. Unii pur şi simplu sunt meniti să fie rozătoare întreaga lor viaţă; nu sunt structuraţi să fie regii sălbăticiei. Cum ar fi să vezi hamsterul rege al junglei? Treaba şoarecelui este să ronţăie, să fugă, să se ascundă.
Avem, de multe ori un sistem tare dubios al valorilor. Multe lucruri, din exterior par de neînţeles. Nu este uşor să înţelegi unde îţi este locul, revin iarăşi la ideea cu lanţul trofic, la fel şi însemnătatea sa. Baza piramidei nu este mai puţin împortantă decât vârful său. Toţi ne dorim să strălucim acolo sus, dar fără cei care îşi fac treaba jos, piramida asta s-ar prăbuşi. E greu să fii în pielea altcuiva. Nu încerca să îmbraci o oaie în blană de lup, că nu o să hăulească niciodată în pustiu, aşa se dau toate de-a dura.
Animalele nu se prefac. Nu te mint. Singurele şiretlicuri le fac pentru a supravieţui. Atacă pentru a se apăra. Ghicesc în mirosul oamenilor, purtat de vânt, iminenţa pericolului. Vânează cât să rămână în viaţă, nu acumulează, nu strâng pentru a fi mai presus decât semenii lor. Animalele nu cunosc invidia. Superioritatea lor se manifestă maiestuos, altcumva, se manifestă printr-o atitudine care nouă ne lipseşte. Oamenii în schimb, îşi clădesc gloria pe cadavrele prieteniilor, pe care nici nu se ostenesc să le ascundă cum trebuie. Ne place duhoarea mizeriilor pe care le lăsăm în urma noastră…ne „parfumează” gloria.
Animalele au “decenţa” înnăscută de a selecta genetic indivizii mai puternici, viabili; pe ei îi caută pentru împerechere, cu ei se aliază pentru supravieţuirea speciei. Oamenii, în schimb, au căutat pentru împerechere, indivizii mai influenţi, mai bogati, şi au slăbit specia. Lucrăm intens la autodistrugere. Ne transformăm în dinozauri inadaptaţi, nu suntem capabili să ne salvăm pielea, frumuseţea şi unicitatea, nu ne înţelegem rolul, ne asumăm rolul de stăpâni ai piramidei, din cauza puterii distructive, nu constructive. Felinele mari ar trebui să fie acolo…leii, nu alte nimicuri.
Într-o lume a fake-ului reuşim să mânjim tot, punem coroane de tinichea şi pene colorate pe capul maimuţelor – să nu încerce cineva să-mi spună că din primate a evoluat homo sapiens; nu mai avem regi ai junglei, ci conducători de turmă.
Şi încă cevă: sunt de acord cu faptul că leul este regele animalelor, dar numai în varianta autentică. Blana sintetică, eventual second hand nu mă inspiră nicicum.
