Category: in

Mă întrebam zilele trecute, dacă după toate câte au fost, mai sunt întreagă la minte, sau e doar o iluzie, mă întreb încă dacă au trecut toate, sau e doar o iluzie, mă întreb dacă doar mă mint că sunt puternică şi nu am trecut aşa, în virtutea inerţiei, într-un mod necunoscut mie, de am ajuns până astăzi, până aici.
Încerc uneori seara să îmi amintesc cum a fost. Îmi amintesc, de cele mai multe ori fapte clare, exacte, succesiunea întâmplărilor, îmi amintesc aproape tot. Nu asta vreau.
Vreau să îmi amintesc emoţiile, ceea ce simţeam, vreau să îmi amintesc la ce mă gândeam, ca să nu înnebunesc.
Muzica din căşti la Lyon, nesfârşitele reţete de prăjituri scrise în minte la Floreasca, dialogurile inventate cu tata, oboseala şi revolta de la Municipal…le ţin minte pe toate. Îmi sunt prezente în minte, dar mi s-au estompat emoţiile.
În ziua aia în care am aflat că de fapt, nu s-a sfârşit nimic, s-a ridicat în jurul meu un zid. Ştiam, simţeam că nu are voie să iasă de la mine nicio revoltă, că nu are voie să pătrundă la mine în fortăreaţă nimic. A fost greşit. Am fiert într-o supă lincavă de frici, au scăpat două lacrimi şi un ţipăt inutil, aiurea, când nu trebuia. Mi-am permis o supapă de cinci minute, apoi zidul s-a închis la loc.
Îmi amintesc mai ales mirosuri şi sunete. Eram deja de câteva zile la Floreasca când am învăţat să recompun universul din jurul meu doar din sunete. Renunţasem să deschid ochii, pentru că lumea de dincolo de pleoape era prea dureroasă. Mă durea capul, mă dureau ochii, mă durea sufletul când vedeam toate firele alea din plastic atârnate de mine, mă lua ameţeala şi nimeni nu îmi spunea de ce.
Ca să mă lase toţi în pace, cea mai mare parte din timp mă prefăceam că dorm şi ascultam. Ştiam câte asistente sunt în fiecare tură, le ştiam după nume, îmi cunoşteam colegele de salon, pe toate douăzeci, ştiam că undeva este atârnat un televizor, întors cumva către salonul bărbaţilor şi cum era setat pe canalele de sport, o trimiteam mereu pe mama să vadă cât e scorul când era vreun meci.
Pe mama şi pe Elena le ştiam după foşnetul hainelor, haina de doc aspru a mamei, geaca de piele a Elenei, cu scârţâitul ei inconfundabil; pe ceilalţi am început să-i deosebesc mai târziu după mers: înfipt pe călcâie, apăsat, pe toată talpa, sau uşor, pe vârfuri ca al Mariei.
Mâncam cu ochii închişi. Ştiam când să deschid gura numărând două secunde de la zdrăngănitul linguriţei pe ceaşcă până la apropierea ei de mine. Auzeam de departe sunetul metalic al căruţului de tratament şi ceream să mi se ridice mâneca pijamalei pentru analize.
Mare parte din timp am supravieţuit amintindu-mi. Cel mai des îmi aminteam o imagine cu mine într-o vară, când bunicu avusese in la câmp. Îl strânsese şi-l adusese în curte, la ţară, unde făcuse o căpiţă înaltă tare din paie de in. Îmi găsisem un loc pe unde mă puteam urca şi toată ziua stăteam acolo sus, „treierând” în palme capsule mici de in, suflam pleava şi ronţăiam toată ziua seminţe. Puţine momente în viaţa mea au fost mai senine decât atunci. Nu vedeam decât cerul, formele ciudate pe care le luau norii, nu auzeam nimic, pentru că nu voiam. Toţi ştiau unde sunt, aşa că nu mă mai oboseam să răspund. Mirosea a vară, a fericire simplă, a paie aspre şi picioare zgâriate, mirosea a copil şi a curte de bunici, eram sătulă şi fericită.
Mă dădeam jos de acolo seara, pârlită de soare, plină de pleavă şi cu părul încâlcit. Nu mă interesa nimic. Eram copil şi toate-mi erau atât de departe.
Când mă mişcam, chiar şi puţin în pat, când mă duceau la cine ştie ce investigaţii mă durea capul, mă dureau ochii, îmi auzeam gândurile reverberând în diafragmă, şi sângele fierbând în timpane. Apoi, îmi aminteam de liniştea paielor de in, de florile lor mici, albastre, uscate, rătăcite anapoda pe acolo.
Din ziua în care am plecat de la spital nu mi-au rămas decât scârţâitul strâmb al unei roţi neunse a căruţului cu rotile în care m-au coborât în parcare şi zgomotele incredibil de puternice ale oraşului care, în trei săptămâni îmi deveniseră complet străine.
La Lyon m-a uimit tăcerea, absenţa zgomotelor de spital, mirosul neutru; nu mirosea a nimic. Am fost la ei de două ori, şi de fiecare dată a fost la fel. Nu am simţit duhorile cu care eram obişnuită şi care îmi provoacă groaza şi greaţa. La ei era cald, linişte şi curat. Dacă nu aş fi purtat pijamale, aş fi jurat că sunt la hotel. Închideam ochii şi nu se auzea nimic. Atunci simţeam prezenţele lângă mine, nu mai aveam cum să le aud, asistentele deschideau uşa cu grijă, am stat singură în salon. Am găsit un post de radio cu muzică simfonică şi am putut dormi, m-am relaxat, m-am odihnit.
 De la Lyon îmi amintesc verde. Atunci a fost altfel puteam vedea; atunci mă puteam mişca în voie, atunci m-am putut plimba. De la Lyon a început să-mi placă şi mai tare verdele.
Din toate câte au fost, mi-au rămas franturi de sunete, frânturi de linişti şi de voci, gustul nedumerit al întrebărilor, gustul coclit al groazei, poveştile pe care mi le-am scris în minte şi pe care acum le-am uitat, dar ştiu că le pot reinventa oricând, amintirea unei Andreea pe care uneori nu o mai recunosc, imagini vii de dincoace de pleoape.