Ne-am plimbat într-o după amiază prin Centrul Vechi. Sau te-am plimbat, nici nu mai ştiu. Ştiu doar că era foarte cald, abia respiram aerul încins şi mergeam amândoi tăcuţi. Te uitai la mine printre şuviţele care-ţi cădeau dezordonate pe obraz şi îţi fereai ochii. Te-am surprins uitându-te la mine pe furate, ca un copil care pândeşte să fure cireşe din curtea vecinului hapsân.
Aş fi vrut să îţi văd faţa, să te văd zâmbind, să te văd cum priveşti lumea din jur, să înţeleg şi eu ce vezi tu. Te ascundeai convenabil şi tăceai. Ai tăcut şi mai apoi, în aerul fierbinte care plutea între paharele noastre cu vin, ai tăcut prin furtuna care fulgera peste Bucureşti, ai tăcut în albul camerei mele. Ai tăcut.
Vorbeai nimicuri, care să umple spaţiul, tăceai în felul tău, ascuns, mocnindu-ţi scânteile în cenuşa care cumva, deja se răcea peste focul neaprins dintre noi.
Mi-ai spus în după amiaza aia, sau poate altă dată, nici nu mai contează, ce bine e să nu ai nevoie de prea multe cuvinte să te înţelegi cu cineva, să taci şi să ştii, că orice explicaţie e un cuvânt în plus.
Ai lăsat ochii în jos şi ţi-ai încleştat degetele pe mânerele fotoliului. Mă uitam la încheieturile tale albite în strânsoare şi nu înţelegeam nimic. Mie nu îmi trebuiau tăcerile tale. Aveam nevoie să mă faci să vorbesc, aveam nevoie să te aud, să îmi povesteşti ceva, orice, să ştiu că nu sunt ultimul animal ciudat rămas pe planetă, să ştiu că nu sunt singur.
Şi ai tăcut.
Mai târziu, ţi-ai înfipt degetele în beregata mea şi mi-ai zgâriat pielea caldă de după ureche. În rânjetul animalic care ţi-a dezvelit şi încleştat atunci dinţii, am ghicit teama. Am văzut-o, am mirosit-o, dar tu ai tăcut în continuare cu degetele încleştate.
Ţi-am citit articolul despre Roth şi m-am gândit că ai scris, de fapt despre mine. Nu te-am întrebat. Mi-ai fi răspuns cu aceeaşi tăcere, sau poate mi-ai fi spus zâmbind strâmb ce ne facem, băi cu atâta infatuare? Păi nu ne facem nimic. Aş fi vrut, doar să te aud, să articulezi cuvintele care să-mi spună o poveste.
Citisem la tine pe Facebook ceva despre un fost, un viitor, nu mai ştiu. Atunci te-am întrebat. M-ai concediat rapid cu un da’ce băi, tu pui botu’ la toată literatura pe care o citeşti la mine pe Facebook? Fac rating. Şi mi-ai râs în nas.
Ştiam că e un răspuns ca ăla cu ciulinii Bărăganului, atunci când te-am întrebat ce e în sufletul tău, să înţeleg ce am eu chef, şi nu am mai întrebat nimic. M-am uitat la tine cu duşmănie şi am tăcut.
Mi-am aprins o ţigară, doar pentru că-mi venea să te înjur şi ţigara avea gust amar. Îmi venea să te înjur din tot sufletul, să te înjur copios, pentru că niciodată nu-mi spui nimic, femeie idioată. Am crezut că tu, măcar tu, animal cu adevărat ciudat, între atâtea fake-uri, nu o să ma pui să ghicesc, măcar tu, o să îmi spui singură tot. Apoi, ţi-am zărit teama din ochi, teama pe care o singură dată am mai văzut-o la tine, că nu o să am curaj să îţi intru în joc, că o să plec, pentru că e prea greu. Aveai dreptate. Urma să plec. Pe furiş, de ca şi cum nu aş fi fost, lăsând în urmă un abur dintr-o poveste nescrisă de iubire, la fel ca aburul care se ridică din cana ta galbenă de cafea. Skin on skin baby…
Fragment dintr-o poveste (ne)inventată de iubire II
Pentru A.
