CEILALŢI

Îmi zicea tata, că unul dintre cele mai mari păcate, poate cel mai mare, este să îţi baţi joc de iubirea cuiva, să-l laşi să se îndrăgostească de tine ştiind că tu nu vei putea iubi niciodată înapoi, apoi să întorci spatele şi să pleci.
E despre tine, spunea tata, care pe vremea lui fusese mare crai. E despre cum eşti tu ca om, despre câtă valoare îţi dai ţie, despre cât îi respecţi pe ceilalţi. La tine în curte, eşti stăpân, e treaba ta cât simţi, de ce simţi într-un fel şi nu în altul, dar nu face rău şi mai ales, nu îţi bate joc niciodată de iubire.
Aşa m-a învăţat tata.
Ne lăsăm iubiţi fără să ne trebuiască iubirea aia, sau omul ăla, din zeci de motive meschine: egoism, singurătate, vanitate, nevoie de validare, bife în întrecerea cu noi înşine, orgoliu, prostie, şi iar singurătate, şi iar nevoia de validare.
E mişto să ştii că te iubeşte cineva, să ştii că se gândeşte la tine, că poţi suna oricând pe cineva care o să te ţină în braţe, cu care o să împarţi patul sau un pahar cu vin. E mişto să ştii că eşti dorit. Te validează, eşti dezirabil şi îţi gâdilă corzi nebănuite ale orgoliului.
Până când? Până când vei găsi o carne mai fragedă, o piele mai netedă, ochi mai strălucitori, glume mai bune, sau orice altceva „mai” şi iubirea aceea, pe care de fapt nu o dorisei, începe să te apese, să te încurce şi te evapori pur şi simplu din viaţa celuilalt, de multe ori fără să spui nimic, sau invocând motive aiurea, din care nu se poate înţelege mai nimic.
Ceilalţi.
Mereu trebuie să le treacă, pentru că suntem oameni mari şi „ne asumăm responsabilitatea faptelor noastre”, şi „nu era ceea ce-mi trebuia mie”, şi „nu pot să stau acolo doar aşa…dacă nu mi-e bine şi vreau altceva”, şi „ce să-i fac eu? Asta-i viaţa. Toţi trecem prin aşa ceva”.
Şi ne vedem mai departe de ale noastre, de fericirile nou descoperite, ne vedem de zâmbetele tembele de „după”, fără ca oamenii mari din noi, ăia extrem de înţelepţi şi maturi, să-şi amintească în ce fel au împărţit un pahar de vin cu ceilalţi, în ce fel le-au hrănit speranţa, cum au făcut risipă de vorbe şi mângâieri din care oamenii ăia, pe care acum îi vrem oameni mari, ar fi trebuit să înţeleagă fix pe dos, că doar “cine i-a pus să-şi facă proiecţii din nimic” şi „dacă am făcut una sau alta, ce înseamnă asta? nimic, că doar nu suntem copii naivi”, oameni care deja ne sunt trecut, ne-au fost doar o etapă. Nu înţelegem că noi le-am fost reper şi poveste.
Toate astea până într-o zi, când din nou ne vine rândul sa fim noi “ceilalţi”, în trecerile altora şi ne întrebăm invariabil, ce am făcut să merit asta?
Să nu îţi baţi niciodată joc de iubirea cuiva, îmi spunea tata, şi să nu uiţi că viaţa e a dracu’ de rotundă. Nimeni, absolut nimeni pe lumea asta nu scapă de plată, aşa că ai grijă să nu iei niciodată mai mult decât dai. Până la urmă, pe toţi ne ajunge rândul, să ştii, dar cred că cel mai mult au de tras ăia pe care îi ajunge din urmă blestemul iubirii.
Pentru el, blestemul iubirii însemna să te ajungă din urmă lacrimile ăluia pe care l-ai făcut să sufere cu bună ştiinţă.
Dar dacă nu ştii? Dacă nu ştii, e altceva, dar atunci când ştii, când îţi trece prin cap, când vezi că începe să deschidă aripile, spune-i şi pleacă. Nu pleca niciodată fără să spui o vorbă. Bine, dar cum ştii? Dacă nu îţi dai seama? N-ai cum să nu ştii. Omul ăla începe să se uite la tine altfel, e imposibil să nu îţi dai seama. Nu întârzia nicio secundă, auzi? Oricât de cald şi bine îţi e acolo, vorbeşte-i frumos, spune-i. Indiferent cât de tare doare, o să te ierte până la urmă. Măcar ai fost cinstită, dar nu o să te ierte niciodată dacă îţi baţi joc.
Cred că aveam şaptesprezece ani când mi-a ţinut teoria asta, pentru că văzuse că mă place un băiat, în timp ce  eu suspinam de îmi tremura în spate tricoul negru cu Jim Morrison, după alt băiat. Mă, da’ tu nu vezi că băiatu’ ăsta suferă după tine? Ba da. Şi? I-ai zis să-şi vadă de ale lui?Păi nu, că mai am şi eu cu cine să ies în parc, la un majorat, da’ cred că vede că nu-i dau prea multe şanse. Şi dacă nu vede? Şi dacă tot speră că ceva se va schimba?
Nu mă întrebasem asta până atunci, pentru că la cei şaptesprezece ani ai mei nu ştiam mai mult de atât. Şi ce dacă nu vede? Aia e. Şi nu l-am ascultat pe tata, pentru că era cool să se “ţină cineva după mine”, să mă simt stăpână peste un mic regat. Doar că regatul ăla nu era mic deloc. Era o inimă şi era mai mare decât un Univers.
„Te iubesc până găsesc ceva mai bun” e una dintre cele mai tembele vorbe care s-au inventat vreodată şi-mi amintesc că de câteva ori am fluturat-o şi eu complet cretin, crezând că o cred. De fapt, îmi doream să cred că o pot crede, că poate aşa dureau toate mai puţin. M-am păcălit de-o părere şi am reuşit, din fericire, să nu-mi fac rău decât mie.
Ne lăsăm iubiţi fără să ne trebuiască iubirea aia, fără să ştim ce să facem cu ea şi ne minţim mereu că nu a fost responsabilitatea noastră. Ba da, era responsabilitatea mea să-ţi fi spus, că e OK să fiu singură până găsesc ceea ce-mi trebuie, că e OK să am în spate o jumătate goală de pat, că e OK să-mi rămână un pahar cu vin pentru mâine, că nu am uitat cum e să fii „celălalt”.

THE DOORS

Între marchiza cu geamlâc şi camera aia bună, căreia noi îi ziceam “la ’naltu”, pentru că era camera cea mai bună şi cea mai înaltă din casa bunică-mii era uşa cea mai meschină pe care am putut-o vedea vreodată scundă, de până şi eu dădeam cu capul de pragul de sus încă de la 10 ani. Era cioplită grosolan din bârne groase de lemn, vopsită în verde scorojit şi avea de-a curmezişu’ drugi ruginiţi de fier. Bunica o încuia mereu cu o cheie mare şi intram rar acolo. Într-o bună zi, am pus mâna pe cheia masivă, rece şi zgrumţuroasă de metal, am răsucit-o în broască, pândind cu atenţie sunetele, să aud dacă m-ar fi putut prinde cineva. Linişte. Clanţa cu mâner rotunjit s-a lăsat cu uşurinţă în jos. Am tras adânc aer în piept şi am apăsat până la capăt. Uşa s-a mişcat surprinzător de uşor şi fără zgomot în balamalele vechi, am împins-o spre stânga, am strâns puternic pleoapele şi am păşit peste prag cu spatele. Când am deschis ochii, în faţa mea se află o uşă înaltă, albă-sidefie, cu un mâner pe care-l simţeam în palmă călduţ, metalic şi neted. M-am întors şi în jur cât priveai cu ochii erau rafturi nesfârşite cu cărţi, aşezate incredibil de ordonat, pe mărimi şi culori, în şiruri cărora nu le puteam zări capătul. Biblioteca aceea, pentru că mi-am imaginat că trebuie să fie o bibliotecă, mirosea puternic a hârtie nouă, a cerneală tipografică şi a lemn de pin. Mirosul de pin nu îl înţelegeam, pentru că rafturile îmi erau ascunse vederii, cărţile părând a fi puse direct una peste cealaltă, fără vreun suport. Dintre toate bibliotecile în care mi-a fost dat să intru vreodată, asta era singura care mirosea a nou, de ca şi cum cineva tocmai terminase de tipărit cu câteva minute mai devreme toată înţelepciunea lumii şi o pusese cuminte, aliniată pe rafturi. Am făcut câţiva paşi pe mocheta groasă vişinie care înăbuşea orice zgomot. „Ia uite, o cameră perfect izolată fonic. Aici ar trebui să vină Dan să cânte la chitară, că sigur nu l-ar mai auzi niciun vecin.” Am zâmbit gândindu-mă că-s un pic prostuţă: sunt într-o cameră cu toată înţelepciunea lumii, şi mi-e mintea la chitările lui Dan. Cum e asta? Brusc am simţit un iz de pelin proaspăt strivit şi în clipa aia m-am întrebat unde sunt totuşi, de până şi aici au probleme cu moliile. Am mai făcut câţiva paşi, cu capul ridicat, dat pe spate, în timp ce încercam să număr şirurile de cărţi care nu se mai sfârşeau, până hăt sus. Am pierdut şirul pe la numărul 1965. M-am oprit ameţită şi văd că în faţa mea răsărise între timp, de undeva un fotoliu mare, cu spătar înalt. Se poate să fi fost de la început acolo şi să nu-l fi văzut eu, pentru că avea tapiţeria de aceeaşi culoare cu mochetă vişinie de pe jos. Am ocolit fotoliul şi când am ajuns în faţa lui am văzut un bărbat tânăr cu părul lung, castaniu, îmbrăcat cu o cămaşă albă, cu ochii ascunşi în spatele unor ochelari de soare. Stătea cu capul un pic dat pe spate, sprijinit de spătar, de ca şi cum ar fi dormit, sau de ca şi cum ar fi ascultat o muzică ce se auzea doar pentru el. Mi s-a părut cunoscut şi am stat acolo nemişcată câteva secunde încercând să-mi dau seama de unde îl ştiu. În cele din urmă l-am întrebat cine este. Mi-a răspuns: – I’m the Lizard King…and I can do anything. În timp ce rostea aceste cuvinte, şi-a tras uşor ochelarii de soare şi l-am recunoscut: Jim Morrison. Mi-a întins zâmbind o bucată de hârtie pe care erau desenate nişte semne ciudate. Am despăturit-o mută de uimire şi nerăbdare. Ce avea să îmi spună? Jim era acolo şi îmi spunea ceva. Mi-am controlat tremurul mâinilor şi am desfăcut hârtia. Pe ea era scris de mâna, un scris regulat şi caligrafic, cu litere rotunde şi cerneală roşie: „ There Are Things Known And Things Unknown And Between Them Are The Doors”. Tresar. Porţile Percepţiei, Huxley, înţelepciunea lumii, Jim, Bacon, Blake… Am ridicat ochii de pe foaie şi în faţa mea nu mai era nimeni. Jim dispăruse. Mai auzeam pe fundal o melodie ca o respiraţie, suavă ca o vară indiană, spartă pe alocuri de acorduri de Hammond. Sunt toţi aici oare? E toată trupa ascunsă după rafturile astea? M-am învârtit în loc şi nicăieri nu se zărea nicio spărtură în zidul ermetic de cărţi. Nu ştiu cât am stat acolo nemişcată. În cele din urmă m-am hotărât să mă duc să văd măcar ce fel de cărţi sunt, aşa că m-am apropiat de rafturi. Avusesem dreptate: toată înţelepciunea lumii era tipărită şi depozitată în încăperea aia. Am luat la întâmplare mai multe cărţi de pe rafturi. Pe fiecare copertă era desenată sub titlu o uşă înaltă, din material alb-sidefiu. Am pus mâna pe una dintre ele, am apăsat uşor clanţa metalică pe care o simţeam în palmă netedă şi călduţă şi cu ochii închişi am păşit.