Category: jurnal

Habar nu aveam pe vremea aia, că ceea ce făceam noi se cheamă hărţuire.
Dacă stau să mă gândesc bine, nici nu cred că ştiam că există cuvântul. Ne distram. Aşa credeam noi, sau atât ştiam, doar că ne distram cu atât de multă cruzime, că acum îmi dau lacrimile când mă gândesc.
Îmi amintesc toate rahaturile pe care le făceam acum douzeci şi nişte ani în liceu, bârfe, priviri strâmbe, găşti, miştouri şi încerc să-mi imaginez cum ar fi arătat toate, ce amploare ar fi avut, cu social media, cu smartphone-uri, cu grupuri de whatsapp şi facebook, cu fotografii trimise instantaneu către zeci de persoane.
Existau şi atunci copii care aveau atitudinea de „mie nu mi se poate întâmpla nimic, fac ce vreau”? Ohooo. Problema asta este atemporală şi cred că există în orice oraş, oricât ar fi de mic, în orice şcoală. Mereu există cei cărora nu li se poate întâmpla nimic, sau de care nu are nimeni curaj să se atingă; ei taie şi spânzură tot ce doresc.
Slavă cerului că pe vremea aia nu exista social media, că cine ştie ce drăcii ne mai dădeau prin cap, sau îmi pot imagina ce ne-ar fi dat prin cap, uitându-mă şi citind despre toate cele care se întâmplă acum.
Nu am participat activ, pentru că nu eram printre ăia „jmekeri”. Am făcut ceva, orice, cândva, vreodată, să împiedic ceea ce se întâmpla? Absolut nimic. Niciodată.
Deşi mi-e jenă să o recunosc, răspunsul la întrebarea: „De ce nu ai mişcat niciodată un deget ca să împiedici lucrurile alea, să spui că nu eşti de acord, sau să-i arăţi un fir de simpatie persoanei hărţuite?”, e simplu: din laşitate.
Eram atât de fericită sau mulţumită, mai bine zis, că nu sunt eu ţinta miştourilor, încât aş fi făcut orice să nu atrag atenţia asupra mea; oricum eram la limită, în orice clipă se putea înclina balanţa. Nu eram cea mai fraieră, dar oricum…pe acolo. Atâta vreme cât exista altă ţintă, eu eram ok, îmi era călduţ şi bine, îmi vedeam de nimicurile mele bine mersi. Probabil că şi acum, mulţi copii nu fac nimic, sau nu spun nimic din acelaşi motiv: să nu devină ei cei hărţuiţi.
Deci era un amestec de laşitate şi egoism. Am văzut zi de zi cum îşi bat joc de copilul ăla şi pur şi simplu am stat şi m-am uitat. Uneori am râs şi eu, alături de toţi ceilalţi.
Îmi amintesc că în cazul în care îmi trecea prin minte gândul: „Oare cum îi este? Oare cum se simte?”, îl alungam repede, cu teamă. Era ceva de genul „dacă te gândeşti prea mult la asta, sigur scapi un porumbel şi eşti mâncată. Vezi-ţi de treabă şi bucură-te că nu eşti tu. Şi aşa ai o viaţă de rahat”.
Cred că asta se întâmplă în majoritatea cazurilor. Ne bucurăm că nu suntem noi şi ne vedem mai departe, liniştiţi, de treabă. Alegem să nu vedem ce se întâmplă, alegem să ne bucurăm că nu suntem noi. E mai simplu.
Îmi amintesc şi acum ochii în lacrimi ai acelui copil, cum orice ar fi făcut nu era bine, nimic nu era de ajuns şi totul, absolut totul se întorcea împotriva lui. Încă mă mai întreb cum naiba a supravieţuit şi cu ce preţ.
O singură dată am fost cu adevărat aproape de bullying când intram în clasa a cincea şi într-o tabără, una dintre prietenele mele de atunci mi-a furat din geamantan jurnalul. Nu mai ştiu de ce îl luasem cu mine în tabără. Probabil să nu mi-l găsească părinţii acasă.
Povestisem acolo despre un băiat care îmi plăcea, sau mă plăcea pe vremea aia, adică secrete capitale şi sensibile ale copilăriei. Ţin minte că puştoaica s-a jucat o vreme cu mintea mea, a făcut mişto de mine, a ameninţat ba că le arată parinţilor mei, să vadă şi ei cu ce mă ocup, ba că îl dă la şcoală, sau îi spune băiatului ăluia. Nu am fost în stare să o înfrunt, să mă apăr, sau să-l rog pe tata să mă ajute în vreun fel. Am suferit înspăimântată de moarte de ceea ce mi s-ar fi putut întâmpla, până când într-o zi, până să înceapă şcoala, din varii motive, mi l-a dat înapoi.
În secunda următoare după ce l-am recuperat, l-am aruncat în veceul din fundu’ curţii (pe vremea aia nu aveam baie în casă), să fiu sigură că nu o să-l mai vadă nimeni niciodată. Îmi pare rău de mor după caietul ăla. Aş da o mică avere acum să citesc ce îmi trecea prin cap la 10 ani (m-am reapucat de scris jurnale la 16 ani şi nu le-am mai luat niciodată în tabără cu mine).
Copiii, adolescenţii sunt incredibil de cruzi şi de inventivi în a îşi manifesta cruzimea. De asemenea, se pricep foarte bine în a se apăra de cel mai mic gând care le trece prin cap că nu este bine ce fac, de orice gând care îi separă de turmă, de orice gest care îi scoate din rând şi are potenţial de a îi transforma în victime.
Se pare că nici acum, nu te ia nimeni în seamă dacă raportezi o hărţuire, de orice fel ar fi ea, nu te aude nimeni, nu te apără nimeni.
Nici părinţii nu te cred, nu te aud, nu au timp să te audă, să îţi explice, să te ia în serios sau să te povăţuiască. Câţi dintre părinţii copiilor şi adolescenţilor de astăzi îşi fac timp să abordeze un subiect atât de spinos şi delicat, subiect care, să fim cinstiţi, necesită educaţie emoţională încă din copilărie?
Pe vremea mea, sună sinistru când spun asta, puţini fi fost în stare să ne explice ce traume lăsăm în urmă, cât de cruzi suntem, cât de greşit este ceea ce facem. Îi aud şi acum pe ai mei: „Copilării, prostii…trec toate”. Ai noştri aveau poate scuza vremurilor, a lipsei de informare şi a educaţiei.
Are efect că într-o seară îi spui în treacăt (dacă faci şi asta): „Costele nu te lua, tată, de ăia mai fără bani de la tine din clasă, sau de ăia mai plini de coşuri, sau de ăia mai prostuţi, sau de ăia mai plinuţi (just name it, poate fi orice), că e rău şi urât”?
Costel al tău o să înţeleagă şi o să te creadă pe cuvânt iar el, cu siguranţă o să renunţe la distracţia lui facilă şi retardată şi nu o să mai facă.
Nu arunc vina în curtea nimănui, pentru că subiectul e amplu şi pe lângă părinţi mai au treabă în povestea asta şi profesorii, şi prietenii, şi părinţii prietenilor, şi ceea ce vezi pe stradă şi pe internet, dar cred că responsabilitatea primară le revine părinţilor, care ar trebui să îşi facă timp să le explice odraslelor, ce înseamnă lucrurile de genul ăsta, de pe ambele parţi ale baricadei.
Până intervin tragedii la care toţi vor răspunde: „nu ştiam ce se întâmplă, doar nu am făcut nimic, erau nişte glume inocente”, e drum lung, în care multă lume are un cuvânt de spus. Nişte glume, my ass. Mă uit că şi acum, om mare (teoretic) sunt glume care îmi sapă în suflet mai rău ca un acid. Chiar dacă la o parte dintre ele am învăţat să ripostez, arsurile rămân.