NE DAŢI SAU NU NE DAŢI

Dimineaţă, când veneam spre birou am văzut că locu’ din piaţă a lu’ tanti cu pepeni era ocupat. Toată vara, pe o latură a pieţei, păzind un morman pestriţ de pepeni uriaşi stătea o tanti, tanti bumerang cum îi spun eu. Apare în aceeaşi perioadă a anului, în acelaşi timp cu pepenii şi dispare toamna, odată cu cuţitul ei tubular cu lamă lungă.
Îl ţine într-o sticlă soioasă din plastic, tăiată la gură şi umplută cu apă stătută, caldă. Dacă îi ceri să îţi facă ţincuşă îl scoate din sticlă şi cu apa picurând pe asfaltul încins, înfige cuţitul până la plăsele în pepenele care pârâie circular, copt, lăsându-te să-i zăreşti carnea roşie, obscenă, din interior. Dacă nu îţi place, îl zvârle într-o grămadă mai mică, într-o parte şi îţi caută altu.
În locul cadavrelor de pepeni, am văzut astăzi că a răsărit o grămadă uriaşă de cadavre de brazi. Răsturnaţi nefiresc, într-o grămadă amorfă, cu crengile încurcate, cu suporturile făcute din carnea altor brazi morţi acum mai mult timp, îndreptate spre cer, brazii erau păziţi de alt personaj bumerang, alt păzitor de stârvuri, trist, cu fesul tras peste sprâncene, înfrigurat în ceaţa rece şi umedă a dimineţii.
În goana nepăsătoare a autobuzului am văzut cum brazii întunecaţi şi morocănoşi sunt cumva sfidaţi de pe taraba de alături de valul de crizanteme vii, vesele, multicolore, explodate în zeci de culori, fără paza niciunui om bumerang lângă ele. Acum toţi sunt ocupaţi să fure brazi şi cârnaţi; nimeni nu fură crizanteme vii în ghivece.
În tot cartierul, oamenii şi au împodobit casele, curţile; brazii din curţi sclipesc intermitent şi arogant către grămada amorfă şi întunecată din piaţă.
Dintr-o cupolă a Caşinului mi s-a reflectat în ochi ca o săgeată ţintită greşit, o rază de soare. Complet anacronică în peisajul întunecat, stingheră, dar ghiduşă, raza mi-a săpat în retină conturul templului din Baalbek. Am rămas cu ochii deschişi, încremeniţi în rază.
Mi-am sprijinit capul de spătarul incomod al scaunului de la birou. Am închis ochii şi cred că am aţipit o clipă. Ascultam zgomotele vătuite de oboseala care îmi bubuie în urechi. M-am trezit speriată. Nu ştiu de ce. În jurul meu, se auzea acelaşi zgomot egal al tastelor ţăcănite apatic de colegele mele; zgomot corporate, fără strălucire şi zvâc.
De pe ecranul calculatorului care nu apucase să se închidă m-a învăluit soarele orbitor din Baalbek. Am strâns instinctiv pleoapele. Brusc s-a făcut cald şi am simţit cum vântul leneş îmi mişcă o şuviţă de păr care îmi atinge în treacăt gâtul exact ca în fotografie. M-a gâdilat şi mi-am cuprins gâtul cu palmele, să potolesc mângâierea care mă ardea.
Am întors privirea; mă dureau ochii. În poza alb negru prinsă cu scoci pe peretele din stânga le zăream pe prietenele mele pierdute printre pietrele încinse în soare; m-a cuprins teama să nu mă rătăcesc de ele şi am încercat să alerg cu riscul de a îmi frânge gleznele. Trebuia să nu le scap din ochi. Cu orice preţ.
Mi-a mirosit a zataar şi a pietre albe, mi-a mirosit a plin, a cald, a praf şi limonadă, a râs de vacanţă şi a avion abia aterizat. Mi-a mirosit a noi cu bagajele strânse şi a freamăt. Mi s-a umplut gura de apă şi mi s-au încleştat maxilarele a acru. Mai bine. Îmi venea să ţip, sau să râd. Nu ştiu. Nu mai ştiu.
Am continuat să ţin ochii închişi. Mi-am aprins o ţigară, aşezată pe o piatră mai ferită de vânt şi fumul m-a ars pe gât. Niciodată nu mi-a plăcut să fumez în soare, dar singurul petic de umbră pe care l-am putut zări era departe, prea departe să mă târâi pănă ăcolo. Fetele se cocoţaseră pe un zid şi le auzeam vocile undeva deasupra. Zăream din când în când tenesul colorat a lu’ CC bălăngănindu-se ritmic în soare şi în rest linişte; alb. Parcă rămăsesem doar noi trei în pustiul ars de soare. Ultimele picături de apă îmi fierbeau în rucsac şi cred că bântuită de viitoarele fantome ale brazilor din piaţă îmi cânta cineva de după o coloană răsturnată într-o rână: „ Ne daţi sau nu ne daţi…”.

PĂTRUNJEL ŞI PRAF DE PUŞCA

Zici că îţi iei un pic de pauză, să îţi mai aduni minţile, sufletul şi gândurile, pleci în vacanţă, te limpezeşti şi te întorci. Cam ăsta e planul. Până la urmă, vezi că nimic nu se potriveşte cu nimic; e drept că ceea ce găseşti la întoarcere nu e acelaşi lucru cu ceea ce ai lăsat când ai plecat; asta nu înseamnă că lucrurile s-au schimbat neapărat în bine. Bolile vechi lasă loc altora noi, problemele fac, pur şi simplu rocadă între ele, bărbaţii vechi fac loc altora noi, adică tot o rocadă de probleme, pe lângă care mai apar încă nişte zeci de rahaturi mărunte care nu îţi dau pace.
Cum a fost vacanţa? A fost aromată şi mătăsoasă, păr zburlit pe ceafă, briză sărată şi zaatar, soare şi foşnet de şopârlă la Baalback, tabere de refugiaţi sirieni şi miros acru de frică, soldaţi cărora le ceri voie să faci fotografii şi din nou mult soare, zgârie nori şi clădiri în ruină, vânt şi linişte parfumată de orient.
Mi-a plăcut într-un mod ciudat, datorită oamenilor, datorită mirosului şi senzaţiilor şi mi-a întors stomacul pe dos din cauza distrugerilor lăsate în urmă de aceiaşi oameni, prin faptul că tensiunea pluteşte în aer. Nu se întâmplă nimic, dar nu te părăseşte nicio clipă senzaţia de echilibru fragil care se poate dărâma în orice moment, sentimentul că poţi fi prins într-o capcană.
Stăteam într-o seară şi ne uitam la oamenii care dansau în mijlocul străzii cu poftă nebună de viaţă, cu ochi strălucitori, cu sudoarea alunecându-le pe trupuri. Ritmul lor îndrăcit părea să fie ultimul, din ultima zi, a ultimei vieţi posibile din Univers. Dansau cu o îndârjire şi o poftă pe care nu le-am mai văzut în altă parte, aproape hipnotic. Cam ăsta e ritmul care spune totul despre acele locuri, bătaia de inimă care ţine în viaţă un trup pe alocuri schilod, dar a cărui frumuseţe trecută nu este greu de intuit.
Te întorci acasă şi aerul pe care l-ai câştigat se spulberă la prima adiere de pe Otopeni.
Cum a fost ultima vacanţă? Păi cum să fie? La fel cum este şi ultima felie din viaţă.
Pătrunjel şi praf de puşcă.
Nu e nevoie de mai multe cuvinte să descrii.
Sunt un milion de lucruri care în orice moment pot sări în aer, cu urmări greu de controlat şi anticipat; îţi vor exploda în faţă şi e greu de crezut că vor igieniza zona. Va rămâne în urmă doar un pustiu cinstit, vorba cântecului şi asta nu-şi doreşte nimeni. Echilibrul fragil parcă atârnă de o adiere, pe care o simţi că poate duce lucrurile de râpă într-o clipă.
Sunt un milion de alte lucruri aromate şi bune, ca o aparent banală salată de pătrunjel, d-aia de care nu te mai saturi să mănânci când afară sunt patruzeci de grade la umbră; sănătate curată, numai că întotdeauna durează prea mult până apuci să o termini de făcut.
Uneori îţi trece foamea, te saturi aşteptând până toci ţâşpe legături de pătrunjel, roşii, ceapă şi mentă, până aduni în ea cantitatea perfectă şi exactă de ingrediente, ca să iasă reţeta. Nu orice reţetă, reţeta aia care e doar a ta şi pe care o ţii secretă, naiba ştie de ce, în loc să o scrii mare pe perete, poate aşa ar mai şti şi altcineva câtă sare şi cât piper să pună în ea, ca să fie bună.
Uneori, mă gândesc că ar fi mai simplu să bagi toate ingredientele la robot, ţac-pac, le pui în bol, le asezonezi şi gata. Aia e.
Nu merge. Îşi pierd textura; un chopper le face rahat pe toate în zece secunde şi nimeni nu-şi doreşte asta. Să toci în tandem? E o idee. Ar merge mai repede, dar ce te faci dacă îşi prinde degetele sub lama cuţitului? Ar trebui sa fie responsabilitatea ta? Ce te faci dacă toacă ingredintele de parcă sunt furaje pentru vite?
Păi e simplu. Încerci să nu mai cauţi nod în papură, să mănânci cu poftă şi fără teamă din reţeta pe care ai scris-o, în sfârşit, mare pe perete. Nu ai să te îneci, dar nu uita să mai şi mesteci uneori.