Nu ne place, nu îi recunoaştem maternitate sau paternitate, nu este copilul nostru, nu îi cunoaştem şi nu îi înţelegem sensul, dacă îl cunoaştem fugim de el ca dracu’ de tămâie, sau îl folosim exclusiv în raport cu alţii.
Oricât de mult ne-ar displăcea, suntem prin excelenţă superficiali, atât ca naţie, cât şi ca indivizi, copiii naţiei care ne-a dat naştere şi care ne educă.
Suntem, părerea mea, generaliştii perfecţi, ştim câte puţin despre o mulţime de subiecte, dar în esenţă, nimic despre ceva anume, părerişti fără şansă de vindecare. Problema este că ne şi place. Culmea!
Nici rahatul de la fund nu ştim să ni-l spălăm temeinic (nu degeaba media consumului de săpun spune atât de multe despre noi), dar avem păreri despre orice.
Nu mi-e greu să înţeleg maladia lipsei de bun simţ, atâta vreme cât o privesc în contextul omniprezent al superficialitaţii. Majoritatea lucrurilor din jur îmi dau senzaţia unor haznale pline cu rahat, acoperite de o pojghiţă de aur (că tot e la modă subiectul). Nimic dus până la capăt, nimic terminat, nimic făcut etapă cu etapă, toţi suntem prea buni pentru a ne bate capul, pentru că, nu-i aşa, ştim deja totul.
Poate dacă îi spun lipsă de atenţie la detalii, multă lume s-ar putea simţi mai puţin lezată, dar din păcate, nu vorbesc decât despre superficialitate, pentru că în esenţă, lucrurile rămân la fel, indiferent ce nume le dai. Te bălăceşti în aparenţe, în judecăţi de valoare fără valoare, fără fundament, în pretenţii, în fără cap şi fără coadă, pentru că este obositor să înţelegi, să înveţi, să analizezi, să munceşti, să pătrunzi esenţe.
Poate e şi graba secolului de vină, dar nu cred că asta este o scuză. Esenţa gesturilor mărunte scapă mai mereu, aparţine, sau trebuie să aparţină altora, pentru că, noi suntem mereu cu un pas în faţă, ştim, ardem etape, suntem prea buni, avem puterea să judecăm mai repede şi mai bine decât toţi ceilalţi.
Genul ăsta de atitudine este extrem de obositoare. Nu am nimic împotriva celor care au păreri, ba din contră îi admir, împotriva celor care ştiu înaintea mea un lucru oarecare, împotriva celor care îşi permit astfel de atitudini luxuriante, dar m-am plictisit de toţi cei care nu au niciun motiv să creadă sau să spună ceva, orice.
Revin la lipsa de bun simţ, care este esenţial legată de superficialitate. Nu am văzut în viaţa mea un om care să fie superficial şi bine crescut sau invers. Aceste două noţiuni se exclud una pe cealaltă în mod firesc, şi nici nu cred că există vreo posibilitate de a fi altfel.
Să nu credeţi că nu mi s-a întâmplat niciodată să mi-o ia gura pe dinainte, să nu vorbesc fără să ştiu, să nu am păreri aiurea, că aşa aveam eu chef, să nu vorbesc despre subiecte în care nu aveam nicio competenţă, nicio cunoştinţă, nimic, să judec oameni aiurea. Am avut marea şansă că mereu a fost pe lângă mine cineva care să-mi dea câte una peste bot, sau peste ceafă, de la caz la caz, care să-mi explice că tre’ să îmi mai văd şi de ale mele, şi abia când voi fi ştiind câte ceva să deschid gura, şi atunci, abia în şoaptă. Ştiţi care e culmea? De fiecare dată am priceput.
Nici până acum nu am reuşit să învăţ foarte multe lucruri despre ceva anume, dar am reuşit să pricep, vorba unui prieten: „mai uşor cu pianu’ pe scări; dacă-l scapi, e panică mare.”
