MOŞ GRIGORE

În casa mamei este un singur tablou. S-a nimerit să îl aşeze pe peretele cu icoanele, din camera ei de dormit. Este o fotografie veche, gălbuie, cu Moş Grigore. Am fost acum la ea şi la un moment dat m-a surprins uitându-mă lung la poza din perete. Mi-a zis, fără să mă privească: „Până la urmă, cred că o să îl dau jos”. Am întrebat-o de ce ar face asta, mie mi se pare că stă bine acolo unde este. Mi-a răspuns sec: „În casa asta nu este nimeni care să-l fi cunoscut pe Moş Grigore, d’asta. Nu are niciun rost să mai stea aici”. De când mă ştiu, tabloul ăsta mi-a fost mereu sub ochi, îl vedeam mereu când intram sau ieşeam din casa cu poveşti de pe Dumbrava Roşie, casă pe care el a construit-o, era acolo cu ochii lui blânzi, făcându-mă mereu să mă întreb care din noi îi semănăm mai tare: eu, sau vară-mea Iuliana? Povestea adevărată a lui Moş Grigore nu am aflat-o niciodată spusă cap-coadă. Am simţit mereu că mi se ascund lucruri, că poate nu sunt ştiute, că poate nu vor să mi le povestească. Am prins frânturi, pe care am încercat să le pun cap la cap, să brodez o istorie, o viaţă, în capul meu s-a născut o legendă. Singurele lucruri pe care le ştiu cu certitudine sunt că a murit în somn, pe 24 decembrie, cu câţiva ani înainte ca tata să se însoare şi că înainte de bunica, a mai fost însurat o dată. Restul este legendă. De câte ori îl întrebam pe tata despre el, nu-mi spunea decât că a fost un om tare bun, apoi i se punea un nod în gât şi asta era tot. Trăia într-un sat numit Dropia, aproape dispărut acum, pierdut în stepă, la câţiva kilometri de Medgidia. Am fost cândva cu tata şi mi-a arătat ce mai rămăsese din fosta lor casă, nişte ruine năpădite de bălării, o temelie abia ghicită, pe care o luaseră în stăpânire şopârle leneşe, dormitând sub un soare cumplit. Am reuşit să aflu că pe moş Grigore Iancu l-au „băgat” comuniştii la chiaburi. L-au anunţat într-o zi nu numai că trebuie să dea la C.A.P. tot ce are: pământ, batoză şi toate maşinile, dar l-au anunţat că nu mai are nici ce căuta în sat, au început să-l prigonească, să-l chinuiască şi să-l batjocorească pe unde îl găseau. Îl durea inima. Toate câte le avea erau muncite; le moştenise de la părinţi, apoi le sporise cum ştiuse el mai bine, cot la cot cu argaţii şi ţăranii din sat. Mereu fusese un om simplu, chiar dacă a fost primul din partea aia de pustiu dobrogean care şi-a permis să cumpere maşini pentru la câmp, a făcut case pentru oameni şi i-a ajutat pe toţi cum a ştiut. Până la urmă, nimic nu a mai contat. Îi momiseră comuniştii pe toţi şi-i întorseseră împotriva lui. Într-o zi l-a anunţat cineva, pe ascuns, că în noaptea aia vor veni să-l salte, să-l ducă la judecata „dreaptă”, acolo unde şi-au pierdut sufletele şi şi-au găşit pedeapsa atâţia duşmani ai poporului. A fugit. Şi-a luat o valiza cu câteva nimicuri şi a fugit de cum s-a înserat prin lanurile de porumb, până în satul vecin. De acolo, mergând pe jos, mai mult noaptea, pe ascuns, Moş Grigore a ajuns în munţi, la Braşov. Nu-i ştiu traseul prea bine, dar nu cred să fi fost prea diferit de al altor chiaburi fugăriţi de comuniştii din Dobrogea. S-a angajat la uzina de tractoare din Braşov şi a aşteptat. Întâi, i-a aşteptat pe americani. Apoi, a aşteptat să uite toţi de el, să-şi poată chema nevasta cu băieţii care rămăseseră în urma lui singuri şi fără ajutor la câmpie. Mi-l imaginez pe bunicu’ cum stătea singur în loc străin, îşi mângâia mustaţa din timp în timp şi se gândea. Începuse să se gârbovească, îi apăruseră fire sure şi în ochii lui începuse să licărească stins tristeţea. Nu avea cum să fie prea diferit de mine, sau de tata. Toţi spuneau că semănăm bine, că picăm mereu pe gânduri, cu privirile pierdute departe, sau întoarse înspre noi. Nici nu ştiu. Seara, după ce venea de la uzină scotea din sertar cele câteva fotografii pe care apucase să şi le strecoare printre haine şi punea bine bucăţelele de unt pe care le furişa în sân la cantină. Mi-a povestit tata, că atunci când într-un final au ajuns şi ei la Braşov, zile în şir au mâncat doar pâine cu unt, din rezerva impresionantă pe care o strânsese bunicu’. Astea erau merindele pe care le luau cu ei pe munte, când mergeau împreună cu fratele mai mare al tatei la strâns de lemne pentru foc. După ce i-a murit prima nevastă, care am auzit că era frumoasă tare, Moş Grigore a găsit-o pe Marioara bunica-mea, fata cea mai mică a unei familii sărmane. S-a ţinut de ta-su până i-a dat-o de nevastă. N-a fost greu să-l convingă, pentru că pe vremea aia încă mai era cel mai bogat din sat şi i-a dat-o să scape de sărăcie. A luat-o aşa cum era fără zestre şi îndrăgostită de popa Alexandru de nu avea suflare, pentru că fata era frumoasă foc. Marioara nu l-a iertat niciodată şi nu a ratat nicio ocazie să-i aducă aminte că i-a distrus visele, că era îndrăgostită de altcineva, că ajunseseră amândoi la sapă de lemn, de ca şi cum era vină lui. El şi Marioara erau cum nu se poate mai diferiţi şi aşa erau şi băieţii pe care i-au avut împreună, nu semănau între ei nici la fire nici la chip. După ce au venit comuniştii nu îi mai rămăsese nimic. Era un muncitor oarecare de la o uzină uriaşă din Braşov, nu mai avea nimic al lui, nicio bucată de pământ, nici măcar o pernă a lui pe care să doarmă, iar nevasta îl ura de moarte. Până la urmă, s-au întors în Medgidia. Se deschisese I.M.U.M-ul, şi era nevoie de muncitori. S-au întors să fie aproape de ceea ce-i durea cel mai tare pe amândoi: fericirea pierdută în praful drumului făcut de armata germană în marş spre Odessa, drumul dintre Cuza-Vodă şi Dropia.

TRENUL FOAMEI

„Trenul Foamei” nu este vreun tren care cară cine ştie ce nefericiţi bătuţi de soartă în India modernă sau în Siberia comunistă. Aşa era botezat acceleratul de Tulcea pe vremea studenţiei mele. Nu cred că există student din Tulcea sau din oricare oraş de pe traseul Medgidia-Cernavodă-Feteşti-Ciulniţa care să nu fi aşteptat vreodată în Gara de Nord pachet de acasă.
Stăteam ciuciţi de frig (caniculă nu prea prindeam că începea vacanţa de vară) şi cu maţele ghem, rugându-ne să nu aibă întârziere trenul care ne umplea burţile pentru încă o săptămână. Ni se formase un soi de reflex a lui Pavlov. Duminica, nu era chip să-ţi găseşti toată ziua liniştea. Oare ce o să primeşti? Ne umflam burţile, în asemenea hal, după foamea de sfârşit de săptămână, încât nu o dată s-a întâmplat să-mi fie rău.
La începutul anilor 2000 pachetele erau preluate de mecanicii de locomotivă, în schimbul unei atenţii de la părinţii noştri, bineînţeles. După ce oprea trenul, ne buluceam toţi înghiţind în sec, aşteptam ca mecanicul să-şi savureze tacticos ţigara de dragul de a ne vedea cum fremătăm toţi, ca un roi de muşte. Nu aveam curaj să vociferăm. Se găsea câte unu mai curajos care îndrăznea un „ Hai bre nene, că ne e foame!”, atât.
După ce îşi termina ţigara, nea’ mecanicu’ lua la rând genţile şi striga numele de pe etichetă. Operaţiunea se desfăşura conform principiului LIFO (last in, first out), aşa că, spre disperarea noastră, primii care plecau acasă fericiţi erau ăia care stăteau cel mai aproape de Bucureşti, respectiv Ciulniţa; noroc că ăştia erau oricum cei mai puţini.
Mai târziu, când mecanicii de locomotivă nu au mai acceptat pachete, genţile erau plasate ălora de se întorceau de acasă, aşa că se ajungea ca un cetăţean să aibă în grijă zece genţi. Regula era simplă: ai pachet la cutărică de la vagonu’ x, locu’ y, nu se poate da jos din tren, te duci şi-ţi iei. Nu se putea da cutărică jos din tren, da’ de multe ori se întâmpla să nu mai poţi ajunge nici tu la cămin: leşinat de foame, nemâncat ca lumea de două trei zile, genţile grele de te tăiau la mână.
Eu am stat în timpul facultăţii în Agronomie. Era un chin să ajungi la cămin: aveai de ales între două rele: ori un drum lung cu un autobuz care venea rar, ori un drum scurt cu autobuzul, apoi infernal de mers pe jos. Mâncarea pe care o primeam era de regulă pregătită chiar în ziua aia, aşa că din genţile noastre, mirosea în autobuz de parcă ne pusesem toţi în minte să relocăm o cantină.
Duminica era şi un bun prilej de socializare. Ne întâlneam toţi cu ochii cârpiţi de somn şi mahmureală, seara la gară. În restul timpului nu avea nimeni timp de nimeni, pentru că anii studenţiei sunt, după cum bine se ştie, extraordinar de plini şi de solicitanţi.
Uneori mai primeam şi bani. Uneori. Când aveau ai noştri, când puteau. În rest, mâncare, teoretic cât să-ţi ajungă o săptămână, că week-end-ul următor trebuia să mergi tu acasă. O dată îţi aduceai tu, săptămâna următoare îţi trimiteau babacii. Asta la început, că pe urmă, au început să apară tot soiu de pretexte credibile, apoi din ce în ce mai transparente şi mai neinspirate şi ne duceam acasă rar, din ce în ce mai rar, aşa încât strângeam în camera de cămin, care era oricum prea mică, munţi de caserole, borcane, bidoane, cutii de îngheţată, şi orice alt tip de recipient care putea transporta mâncare.
Meniul era destul de puţin variat „ las’ să ţină mamă, că cine ştie în ce condiţii staţi voi p’ acolo”. Nu ţinea nicicum. Rareori mai apuca ceva ziua de miercuri.
Mi-am amintit de celebrul „tren al foamei” din întâmplare în seara asta, când eram ghiftuită peste poate.

Mâncarea avea atunci alt gust. Nu ştiu dacă se datora foamei, trenului în sine, sau plimbării făcute în recipiente de plastic.

DESPRE FOTBAL

Tata era rapidist. Nu ştiu cum a devenit rapidist, dar nu îmi amintesc să îl fi auzit vorbind vreodată despre o altă echipă. Cum eram mai mult băiatul tatei decât fata mamei şi petreceam foarte mult timp împreună, ne uitam amândoi la meciurile, destul de puţine, care se dădeau pe vremea aia la televizor. De fapt, ne uitam la toate transmisiunile sportive, dar cu cea mai mare plăcere urmăream împreună fotbal şi tenis. Mi-a explicat cu răbdare regulile, mi-a desenat, mi-a povestit, m-a învăţat să văd frumuseţea sportului.
Tatei îi era drag să mă vadă că stau cu el şi mă uit la fotbal, îi plăcea să o surghiunim pe mama, care era în minoritate, în altă cameră. Câteodată mai şi glumea: te uiţi la fotbal de parcă o să îţi dea de mâncare. Mai fă şi tu altceva; habar nu ai câte cepe sa pui la o ciorba. Fotbalul nu mi-a dat de mâncare, e drept, dar la un moment dat, prin 2002 am încercat să mă angajez la un ziar de sport. Nu a fost să fie atunci.
Într-un alt punct, viaţa m-a făcut să cunosc îndeaproape un om care lucra în domeniu. Nu am reuşit să îl convertesc la „dinamovism”, e drept că nici nu-l interesa, dar datorită lui am vazut o mulţime de meciuri frumoase şi să capăt autograful lui Roberto Carlos. Nu a fost Raul, aşa cum îmi dorisem, dar episodul ăsta e o altă poveste marca „micile ironii ale vieţii”.
Cu mult timp în urmă, să fi avut eu 6 ani, sau mai puţin de atât, tata m-a întrebat cu ce echipă ţin. I-am răspuns: „cu Dinamo, Miciulică; cu Dinamo”. Îmi amintesc că a pufnit în râs…”păi sigur că ţii cu Dinamo; e pe primul loc. Normal. Asa faceţi voi puştanii: mereu ţineţi cu ăia de pe primul loc”. Mi-au dat lacrimile de ciudă, am încercat din răsputeri să-l conving că nu-i adevărat, că nu o să mă sucesc niciodată, că mereu voi ţine cu Dinamo, orice ar fi. Nu ştiam cum să-i explic, nu aveam destule cuvinte, că îi idolatrizam pe Klein şi Mateuţ. De încăpăţânare, de drag, sau cine ştie de ce, lucrul ăsta nu s-a schimbat; tot cu Dinamo ţin şi acum.
La primul meci, tot tata m-a dus. Cred că se juca un meci de cupă la Medgidia. Atât am bâzâit pe lângă el, încât până la urmă l-am convins să mă ia şi pe mine. Nu ar fi avut nicio tragere de inimă, ar fi stat şi el cu colegii de la fabrică, dar nu l-a lăsat inima să mă dezamăgească. Îmi amintesc şi acum emoţia care mă cuprinsese apropiindu-mă de stadion, se auzea de afară vuietul…sentimentul de groază când am intrat în incintă. Totul era imens pentru mine, plus că nu mai văzusem niciodată atât de mulţi oameni strânşi în acelaşi loc…şi zgomotul…făcut de mulţime. Deliciul acelui moment îl trăiesc şi acum când intru într-un stadion.
Nu am văzut mare lucru pentru că eram prea mică de înălţime. În a doua repriză (pauza a ţinut o eternitate) m-a ridicat tata pe umeri. Imaginea aceea nu mi se va şterge niciodată din memorie. Ştiu că atunci am început să scandez şi eu. Colegii lui s-au întors amuzaţi către noi, au început să râdă şi unul dintre ei, zis Talanu’ mi-a dat un steag tricolor. Îl mai am şi acum, îl păstrez cu sfinţenie aşa zdrenţuit cum este. Ştiu că după meci am povestit zile în şir cu tata; nu îmi trecea entuziasmul.
De atunci am fost la multe meciuri; unele mai importante, altele din divizia a doua, am scandat golăneşte, m-am ascuns de jandarmi; mereu îl sunam pe tata şi îl lăsam şi pe el să asculte vacarmul, cântecele de pe stadion, scandările, dar nimic nu va egala acel prim meci la care am fost.
Mă uit şi acum la fotbal, dar ceva din era romantică s-a pierdut. Mercantilismul mă îngreţoşază un pic, nu pot suferi vedetismele şi eroii de carton, oamenii aceia care joaca, nu cu sufletul, ci doar cu buzunarul, milioanele vehiculate şi aruncate cu nonşalanţă; uneori nu mai văd frumuseţea sportului în sine…şi e păcat…chiar ştiu ce-i ăla un off-side.