DESPRE FOŞTI

Foştii, respectiv fostele, sunt o specie aparte de “creaturi” pe care mai niciodată nu ştii cum să le priveşti, cum să le categoriseşti cu adevărat, într-un cuvânt, nu ştii ce să faci cu ei/ele.
Din câte am observat, din experienţele mele de până acum şi din ceea ce am văzut în jurul meu, foştii şi fostele se împart în categorii, care mai de care mai ciudate.
În primul rând, avem categoria foştilor-foşti-de-adevăratelea. Morţi, îngropaţi, la revedere. Te-au scos din lista de facebook, ţi-au şters numărul de telefon, au tăiat toate legăturile, vrei să le dai un mesaj de „La Mulţi Ani” de ziua lor de naştere, naiv tu scuză-mă, şi ei te întreabă cine eşti. Ok. Nimic de zis. Foarte frumos, sunt anumite relaţii care se termină, se prăbuşesc în ele însele, sunt complet consumate, nu mai ai, să zicem, nicio motivaţie să mai păstrezi vreo aparenţă, oricum nu s-ar mai întoarce nimeni la nimeni.
O subspecie la foştii de mai sus sunt cei care încearcă, stupid după părerea mea, imatur şi copilăresc, să tragă linii acolo unde ele nu există. Încerci absurd, să ştergi orice urmă a existenţei cuiva prin viaţa ta. Nimeni nu te ia de nou şi neprihănit. Atât tu, cât şi cei/cele care apar noi în viaţa ta ar trebui să fiţi în stare să vă asumaţi reciproc trecutul. Orice încercare de a trasa linii acolo unde ele nu ar trebui să existe este cel puţin o dovadă de imbecilitate. Nimeni nu dispare pur şi simplu din viaţa ta ca şi cum nu ar fi fost. Oamenii respectivi au fost cândva acolo, ţi-au dăruit emoţii, senzaţii, timp şi amintiri. Măcar fii demn şi trăieşte împăcat cu alegerile tale.
Avem categoria, cea mai urâtă, a foştilor care nu te lasă să mori. Nu te-ar vrea cu adevărat înapoi, da’ nici nu te lasă să trăieşti. Când eşti cu ei nu te vor, când te depărtezi te vor, într-un yo-yo sentimental fără sfârşit. Oamenii ăştia uită de ce nu te-au mai vrut de la bun început, îşi imaginează că te-ai transformat peste noapte şi parcă, probabil de teama singurătăţii, te-ar mai vrea o tură înapoi. Numai că nu de tot.
Avem, evident, şi foştii pe care îi vrem noi înapoi; din dorinţa de a mai da o şansă unei iubiri, din dorinţa de a îndrepta o greşeală pe care ştim că am făcut-o, din cauza unor forţe ale Universului care sunt mai presus de noi, din cauza unor bagaje karmice care nu ne lasă, pur şi simplu, să mergem mai departe.
Avem şi categoria „Doamne Dumnezeule nu ştiam că mi-am tras-o cu un (o) dezaxat (ă) mintal”. După ce se termină relaţia, oamenii ăştia îşi imaginează că au dispărut brusc toate nopţile şi zilele pline de sex şi pasiune, ce zic eu că au dispărut, de fapt parcă nici nu au fost vreodată, şi îşi imaginează că-ţi sunt fraţi/surori. Pe bune? Acum câteva zile tremuram amândoi în acelaşi pat (de excitaţie, nu de frig), cum dracu am ajuns aici? Aşa ceva nu există decât dacă îţi deviază grav burlanul de la streaşină. Parol.
Categorie înrudită, părerea mea, sunt foştii „prieteni”. Undeva, în subconştient, cineva mai vrea ceva de la cineva; cineva mai speră ceva, nu şi-a încheiat socotelile, sau a rămas cu o nostalgie. Doi oameni care au împărţit cândva un pat nu se pot pretinde prieteni. Conceptul în sine este un non-sens. Nu, nu ne vizităm, nu ieşim la cafea de braţ cu actualii, nu ne luăm unul celuilalt copiii de la grădiniţă.
Sunt, evident, şi foşti cu relaţii civilizate. Nu ne purtăm ranchiuni, nu avem de împărţit nimic. Da, există şi relaţii pe care amândoi le recunosc ca neducând nicăieri, oamenii se despart amiabil, fără să aibă ceva de împărţit. A fost o încercare, poate nimeni nu a crezut cu adevărat în ea, îşi dau bineţe pe stradă şi merg mai departe.
O specie aparte sunt foştii care nu sunt chiar foşti. Vorbesc aici despre one night standing-uri, cei cu care nu ai o relaţie, dar nici nu poţi să pretinzi că nu ai avut niciodată de-a face cu ei. Poate îi mai vezi altă dată, poate nu; poate lucrurile o iau într-o direcţie, poate se opresc unde nici nu au început. Nu există sentimente, dar există un oarecare interes (
măcar sexual); nu există promisiuni, ci doar un „poate ne-om mai auzi”; poate fiecare răcoreşte patul în urma altcuiva, poate doar îl încălzeşte pentru altcineva. Dintr-un punct al existenţelor noastre e greu de crezut, sau de găsit cineva complet singur, aşa că mai bine nu pune nimeni întrebări, zarurile sunt oricum aruncate şi ce-o fi scris să se întâmple s-o întâmpla.
Mai sunt foştii inocenţei noastre, cei cu care ne-am ţinut de mână cu palmele transpirate în adolescenţă, alături de care am roşit prima dată, sau alături de care ni s-a făcut prima dată stomacul ghem…şi cam atât. Rămâne în urma lor doar un surâs nostalgic şi parcă urma degetelor timide în podul palmei, foştii primului sărut şi foştii primei nopţi.
Sunt foştii care nu au apucat niciodată să ajungă foşti, cei în care ai ghicit ceva, dincolo de orice, pentru care toate cuvintele au rămas nerostite, doar privirile şi-au făcut treaba, fără a putea să înlocuiască cu adevărat nimic.
Foştii meteorit, care s-au dus de parcă nici nu au fost. Până să te dezmeticeşti s-au depărtat. Foştii stea, cei care îţi mai sunt punct de reper şi de la care încă mai ai de învăţat de bine; foştii soare, care te mai pârjolesc încă şi foştii lună, de te trezeşti că-ţi vine să hăuleşti în noapte, veşnicii actuali-viitori-foşti, cei cu care poveştile parcă nu încep şi nu se termină niciodată, de nu ştii nici tu pe ce lume şi în ce timp trăieşti, foştii care te mai întreabă de trei ori pe an cum îţi e şi foştii care trec pe trotuarul celălalt când te văd de departe; foştii care te fac să zâmbeşti şi cei care te fac să scrâşneşti din dinţi; cei care te mai fac să îţi muşti buzele şi cei care te fac să îţi strângi pumnii; foştii care numai ţie ţi-au fost, tu nu le-ai fost lor nimic altceva decât umplutură de timp în seri plictisitoare, foştii care ţi-au fost trofeu şi cei care ţi-au fost premiu, cei care ţi-au fost bibliotecă şi cei care ţi-au fost revistă glossy de citit între două decolări, toţi foştii ne umplu poveştile şi faza este că nicând, nimic nu îi poate scoate cu forcepsul din viaţa noastra. Ţi-i asumi şi îi aşezi frumos pe raftul cu foşti, îi ţii aproape, îi goneşti şi te gândeşti la ei bienal, nu contează. E complet irelevant. Sunt acolo, aşezaţi frumos în cutiuţa lor, cu etichetă lipită pe frunte.
Mi-am amintit toţi bărbaţii care mi-au trecut prin viaţă, cu care m-am intersectat sau care mi-au lăsat urme adânci, care au fugit sau s-au îndepărtat tiptil; nu aş renunţa la niciunu, nu l-aş decupa niciodată definitiv din ceea ce sunt în momentul ăsta. Fiecare, în felul lui a contribuit decisiv la mine.