#BUCKETLIST

– Băi, zi-mi şi mie ce să mai scriu. Zi-mi, că nu mai am absolut nicio idee.
 – Hmmm… Ştiu sigur despre ce nu mai vreau să scrii. Nu mai vreau să scrii despre flori, fete, băieţi, iubiri pierdute, regăsite, moarte, ȋngropate, resuscitate, gusturi coclite, cenuşii şi altele asemenea, din coşul tău cu „bunătăţi”.
 – Bine, numa’ să nu-mi zici să scriu despre cur, că a mai avut cineva ideea asta şi e deja fumată. Dă-mi o idee şi-ţi dau un leu.
Pe vremuri, ȋi dădeam lu’ tata cincizeci de bani să-mi cureţe pantofii ȋnainte să plec la şcoală, da’ na…alte vremuri, alte tarife.
Mi-a zis să scriu despre my bucket list.
Trecem peste faptul că am ȋntrebat cu candoare ce rahat e aia, că nu am ȋnţeles niciodată prea bine conceptul, sau dacă e vreo diferenţă ȋntre bucket list şi wish list.
Mbon, ideea era să scriu funny şi altfel decât toate celelalte bucket list-uri despre care am mai văzut pe ici pe colo, adică “să te gândeşti tu, #deadevăratelea ȋncotro vrei să mergi şi ce-ţi doreşti tot #deadevăratelea să faci, până mai ȋncolo”.
Cum mi-a trecut deja momentul cu ce să faci musai până la #douăjdeani, până la #treijdeani, până la #treişcincideani, şi oricum treburile alea serioase cu milionu’ de euro, cu adopţia de copil, cu voluntariatu’ şi cu coperta People o să le las pentru data viitoare când o să mai aibă şi altcineva ideea de a mă mai pune să scriu despre #mybucketlist, povestea ȋncepe să se complice şi treaba e că mi-ar plăcea să explic şi de ce aş vrea să fac cutare sau cutare chestie.
So: #mybucketlist
– să scriu o carte  pentru că am visat de când mă ştiu la asta, adică e practic visul cu care m-am născut deja programată şi nu neapărat că m-aş imagina vreun talent ȋn domeniu, doar că na, it’s #mybucketlist, pot să-mi propun whatever the fuck I want
– să joc fotbal cu un fotbalist celebru. Nu tre’ să fie neapărat CR7 şi nu mă deranjează nici să fie retras din activitate, dacă ȋl cheamă Raul, sau Van Basten, sau Maldini…zic şi io…
– să merg să-i fac creierii zdrenţe Simonei la New York, şi să nu merg singură. Elena e must have ȋn excursia asta, că e promisă de mult…şi uneia şi celeilalte. Tre’ să văd MOMA şi tre’ să mai văd şi dacă ce zice Alicia Keys ȋn melodia aia fix aşa e: “concrete jungle, where dreams are made of, and streets that makes you feel brand new” and other
– să fac bungee jumping, chiar dacă va fi ultimul lucru pe care ȋl voi face ȋn viaţa asta, pentru că de atâtea ori mi-a dat târcoale moartea ȋncât un rahat de săritură e mai puţin extremă decât alte sărituri extreme pe care le-am făcut
– să ȋnvaţ să ȋnot, pentru că sunt aproape convinsă că nu voi avea curaj şi nu voi fi niciodată ȋn stare să fac asta, pe lângă mersul pe bicicletă, sau pe role, sau ȋn general orice ȋnseamnă altceva decât propriile-mi două tălpi pe pământ şi chiar mă frustrează să invidiez toţi ciutanii prin parcuri
– mamă, te rog să nu citeşti asta, ok? #sportextremgensexcuofemeiesaumaimultesaualtcevaȋngenulăstadaroricumpreaextrempentrugustultău
– să ȋncep să vorbesc mai mult cu oameni necunoscuţi pe stradă, aşa random, pentru că acum eu  nici cunoscuţii nu-i văd, că merg de zici că am cinci beţe ȋnfipte-n fund, ȋn acelaşi timp cu ochelarii de cal, foaaarte minuţios aşezaţi pe “cârmă”
– să merg din nou pe tocuri, pentru că asta nu ar ȋnsemna decât că…ei bine, I’m well again şi că toate alea din urmă chiar sunt rămase-n urmă, la fel şi
– do a budoir photoshoot, pentru că asta ar ȋnsemna că am mai ȋnvăţat ceva, că am mai crescut un pic şi că finally, am făcut pace cu mine
– back to Tuscany, well, just because it’s Tuscany
– să merg cu Trans Siberianul, nu de alta, dar Jules Verne şi toată literatura rusă pe care am ȋnghiţit-o ca pe aspirina zilnică ȋn ultimii nouă ani
– să ajung cu my significant other ȋn Mongolia. Sorry darling, aia e; să nu zici că n-ai ştiut, sau la o adică, pot să-ţi fac o concesie pentru America de Sud. Toată
Mda şi am mai dat şi un leu, pe lângă toată treaba asta…

UN BILET DE LOTERIE

Vineri am jucat la loterie. Cred că a fost al doilea, sau al treilea bilet pe care l-am pus în viaţa mea. Am auzit că anu’ ăsta tre’ să dea peste mine un sac de bani, stellae dicitur, aşa că m-am gândit că ar fi o ocazie bună să ajut destinul, adică un brânci acolo nu strică.
De vineri până duminică am avut timp la dispoziţie să fac planuri, să le stric, să le rearanjez, să mă gândesc.
Primul lucru la care m-am gândit a fost că nu mai e nevoie să strâng bani pentru operaţie. O problemă era rezolvată deja, şi încă foarte simplu. Mai sunt mici retuşuri pe ici pe colo, mi-aş fi făcut miopia să dispară, spre exemplu, pentru că mă scot din sărite lentilele aburite iarna pe ger; mai departe de atât nu m-am gândit.
Seara, când am ajuns acasă am intrat pe site-ul de unde îmi comand în general cărţi şi mi-am completat lista de viitoare cumpărături, la prima strigare, cu încă vreo sută de titluri. Ar fi fost mai multe, dar m-a luat somnu’.
Trebuia să visez la toate locurile în care vreau să ajung. Le-am reordonat şi am adus Mongolia cu câteva locuri mai în faţă. M-am trezit în puterea nopţii. Mă visam la Ushuaia. Nu era un coşmar, m-am trezit de prea multa încântare.
Până duminică am avut timp să mai cumpăr câteva case, să le schimb, să iau altele, să mă gândesc ce cadouri îi fac mamei, ce şi cum trebuie să se mai schimbe, să mai fie pus în ordine, să se prioritizeze.
Seara de duminică m-a prins în oraş, într-o cârciumă. Începuse furtuna şi ne refugiasem acolo. Un loc liniştit, cu fereastră semicirculară, dincolo de care ploua furios şi vântos. Muzica de pian era liniştită undeva departe şi în separeu eram doar noi. La ora cuvenită mi-a dat cineva un mesaj cu numerele care au ieşit la tragere. Aveam doar două. Lista de cărţi a revenit la dimensiunile ei de vineri dimineaţă, Mongolia s-a întors înapoi cu câteva locuri şi Ulan Bator a fost dintr-o dată la fel de departe pe cât e şi pe hartă; într-o fracţiune de secundă, toate planurile s-au dematerializat.
Un singur lucru a rămas la fel, nu l-ar fi putut dematerializa nimic: clipa senzaţională de atunci; chiar clipa însăşi, gustul cafelei, muzica de pian, compania cea mai apropiată de sufletul meu, plimbarea sub soarele încins de dinaintea furtunii, ploaia care bătea cu furie frunzele teiului din faţa ferestrei semicirculare. Am înţelea că singurul lucru care ar fi putut face să dispară magia acelei clipe ar fi fost un sac cu bani.
Ştiţi reclama aia care spune că unele lucruri se pot cumpăra, cu cardul sau cash. Pentru altele, nu există nimic, dar absolut nimic pe lumea asta care să le poată cumpăra. Încearcă doar, încearcă doar să pui un preţ pe capul lor, nu contează cât de mic sau de mare, pune un preţ; nu vei reuşi decât să le transformi într-o mocirlă puturoasă, bună doar de a fi ocolită. Până când nu vom înţelege cu toţii că niciun sac de bani nu este de ajuns să cumpere bucuria unei clipe pe care o petreci cu oamenii pe care îi iubeşti, că nicio înşiruire de bancnote nu o poate ţine în loc, că nu contează absolut nimic altceva în afara ei, sunt puţine posibilităţi de a ne putea bucura de ceva. În esenţă nu trebuie decât să înţelegi şi să preţuieşti nepreţuitul din fiecare lucru pe care ochiul, mâna, sau răsuflarea ta îl atinge.
Atunci, abia atunci, poate vei şti dacă viaţa ta a tras sau nu lozul câştigător. Până atunci…