Fericirea nu este un exerciţiu de zen. Fericirea nu este o lumină de vara, nu e pastel. Fericirea nu este una dintre păşunile Raiului. Fericirea nu este norul pufos pe care leneveşti o veşnicie ascultând râsul cristalin al îngerilor.
Fericirea este un exerciţiu de răbdare şi încredere.
Fericirea este un exerciţiu de “mulţumesc” şi “ce bine îmi pare că te văd”, este cartea pe care refuzi să o termini, este staţia în care ai uitat să cobori pentru că erai tu însuţi captiv între coperţi, este râsul care nu se mai opreşte, uneori este hăhăială, sau doar chicoteală, este bucuria din ochii celor din jur, este cadoul pe care îl poţi face, este drumul până acolo, nu “am ajuns”.
Fericirea înseamnă prieteni şi bucuriile lor.
Fericirea este lecţia recunoştinţei pe care o înveţi în urma unor alte lecţii grele. Prea grele.
Ultimele zile din viaţa mea au fost exemplificarea perfectă a tuturor acestor lecţii. Cred cu tărie că golul pe care l-am simţit în stomac înseamnă fericirea simplă, după care am tânjit ani, ani în care m-am mânjit cu tăciuni şi negru, ani în care am ajuns să nu mai mai cred în nimic.
Fericirea pe care am văzut-o în jurul meu a însemnat aşteptare şi neprevăzut, a însemnat răbdare, până aproape de sfârşitul răbdării şi “ce mi se întâmplă?”, a înseamnat “mi-e teamă să primesc minuni în viaţa mea, nu ştiu dacă sunt pregătit”.
După atâta amar de timp în care ajunsesem să spun iarăşi “Bă frate, da’ chiar nu se mai întâmplă nimic bun?”, ultimele zile mi-au dat peste nas.
M-a luat tremuratul, mi s-a tăiat respiraţia şi mi-au dat lacrimile. De multă vreme nu am mai plâns cu atâta bucurie.
Fericirea înseamnă veşti bune trăite alături de prieteni, înseamnă îmbrăţişări şi felicitări, înseamnă “mă bucur enorm pentru tine”, înseamnă “în sfârşit”, înseamnă “te iubesc”, din senin, înseamna “tu îţi dai seama că în sfârşit se întâmplă?”.
Fericirea înseamnă bucuria căreia îi dai voie să iasă la lumină, înseamnă curaj şi seninul din suflet.
Mai nou, de câte ori simt că cineva îmi îneaca fericirea sub negru, mă ridic şi plec. Îmi fac de lucru oriunde în altă parte, nu vreau să stau, să ascult, să las să ajungă la mine energii străine. Mi-e teamă ca nu cumva orice răutate, oricât de mică , să nu distrugă, să nu otrăvească, mi-e teamă pentru bucuriile parcă atât de rare şi greu câştigate.
Uneori îmi vine să îmi cer iertare pentru toate momentele când am tânjit făra rost, pentru toate clipele când mi-a fost teamă şi încă îmi mai este, îmi dau palme pentru toate momentele pe care le pierd fără să înţeleg nimic şi mă bucur atunci când văd că am reuşit să mă trezesc la timp, când încă mai este o gură de aer curat de respirat.
Fericirea nu e niciodată întreaga, e o lipitură de cioburi, îi vezi mai mult pe alţii decât pe tine, e un zumzet care îti trece pe la urechi. Fericirea nu e niciodată serioasă şi crâncenă, dar este luptă.
Îmi ascultam vocea într-o înregistrare şi, cum se întâmplă pentru majoritatea dintre noi, nu am recunoscut-o. A trebuit sa întreb: “aia eram eu?”. Aşa se întâmplă adesea şi cu fericirea, nu îi recunoaştem paternitatea, oprim stânjeniţi “înregistrarea”, ne ascundem, ni se pare stridentă, sau ţipătoare, nu înţelegem cine vorbea acolo. Fericirea e sunetul pe care îl recunoaştem cel mai greu dintre toate, deşi ne răsună în fiecare zi în urechi.
Fericirea este sârma ghimpata dintre vreau dar nu pot, dintre mi-ar plăcea, dar mi-e frică, dintre îmi plac dulciurile, dar îngraşa, dintre cuta dintre sprîncene şi da-ţi voie.
Fericirea cred că are un singur chip: al tău.
