Mi-e tare ciudă, pentru că mă gândisem de mult să scriu despre ea, dar conform „bunelor” mele obiceiuri, mereu am amânat. Acum pare că am scris doar pentru că s-a mutat. Nu este aşa.
Mai întâi am auzit-o. La câteva zile după mine a venit şi ea. Ai mei nu erau cu mine când a apărut. Îmi amintesc că am auzit-o plângând. Nu ştiam ce i se întâmplă, aş fi vrut să-i spun ceva, dar salonul era o enormitate pentru mine atunci. Nu am avut putere, şi nici nu aş fi ştiut ce.
În primele zile a stat în patul de vis-a-vis de mine, de partea cealaltă a salonului de 20 de paturi; comunicam prin mama şi prin soţul ei. Îi întrebam mereu pe ai mei cum arată. Îmi spuneau că e tare draguţă.
Cu prima ocazie, când s-a eliberat patul din stânga, toată lumea a fost de acord şi au mutat-o pe ea lângă mine. Nu îmi mai amintesc exact ce am văzut atunci: vederea nu mă ajuta şi nu aveam voie cu ochelari…de fapt, cea mai mare parte a timpului stăteam cu ochii închişi.
Cred că printre primele lucruri pe care le-am aflat despre ea a fost că este cu exact un an şi o zi mai mare decât mine. Ne-am amuzat mereu pe tema asta şi ea a rămas de atunci „Steluţa de Mare”, eu „Peştişorul de Aur”.
Nopţile treceau greu, lumina puternică şi zgomotele de spital nu ne lăsau să adormim decât spre dimineaţă, puţin şi chinuit. Ne ţineam de mână prin păienjenişul de perfuzoare şi încercam să ne încurajăm una pe cealaltă. A fost ceva…venit din altă lume cu întâlnirea asta atât de ciudată. Nu era locul nostru acolo, şi amândouă ştiam asta, încercam să ne încurajăm spunându-ne una celeilalte că probabil este doar un hop pe care trebuie să-l trecem, o etapă către ceva mai bun, că aveam să ne învăţăm lecţiile şi să mergem mai departe nişte oameni mai buni; că trebuie să fie ceva frumos în toată povestea asta, măcar şi faptul că ne-am cunoscut una pe cealaltă. Încercam să facem haz de necaz, să facem cel puţin suportabile situaţiile bizare prin care treceam şi pe care habar nu aveam cum să le gestionăm.
Când m-am întors la primul control după externare era tot acolo. Atunci am văzut-o cu adevărat pentru prima dată. Mi se mai despăienjenise vederea. Îmi amintesc exact că m-am înecat îngrozitor cu un bob de strugure în timp ce stăteam pe marginea patului ei. Încă mai aveam probleme cu deglutiţia şi mă gândeam că nimic nu va mai fi la fel…niciodată. Din fericre, “niciodată” nu există ca şi noţiune asa cum ne imaginăm noi. Poate fi mâine sau poate fi într-un viitor îngrozitor de îndepărtat, mai departe decât putem percepe.
De atunci ne-am revăzut de câteva ori, de prea puţine ori…ni s-au întâmplat multe amândurora…Mi-au rămas întipărite în minte vocea ei şi a soţului ei; şi mirosul castanelor coapte, pe care aş fi vrut să le mănânc, dar nu aveam cum.
Acum Steluţa mea de Mare s-a mutat în altă ţară. S-a dus să-şi crească fetiţa printre alţi oameni, care să îi poata oferi o viaţă mai frumoasă. Numai încăpăţânarea şi iubirea celor din jur au schimbat realitatea din jurul ei şi au făcut posibile atât de multe minuni. A plecat să proiecteze un acvariu potrivit pentru sufletul ei mare şi frumos.
