TIRIBOMBA

Ȋncerc să fac pace cu mine. E o luptă pe care o duc de aproape zece ani. Am momente când îmi afișez cu mândrie încercările. Ȋn mintea mea e un fel de „Băi coaie, tu știi cine sunt eu? Am dat mâna cu Doamna de trei ori. Băi idiotule, nu mă mai ȋnspăimântă nimic. Habar nu ai”. Mă fălesc cumva, nu neapărat cu încercările prin care am trecut, ci cu faptul că datorită lor am învățat multe, că acum sunt altcineva, o persoană pe care înainte nu aș fi știut să o bănuiesc ascunsă ȋn mine.

Alteori, tocmai de asta fug. Mă îngrozește gândul că oamenii nu mai văd nimic dincolo, că mă reduc la bolile mele, la sechele, că mă tratează pe bucăți, nu ca pe un om întreg, se uită la mine cu teamă să nu mă frâng între degetele lor, mereu am impresia că le văd ȋn privire „mai bine nu, că tu nu poți”, „mai bine nu, că dacă mori fix acum?”.

În momentele alea prefer să tac, să nu spun nimic, mai ales dacă este vorba despre oameni pe care nu ȋi cunosc. Nu vreau să le alterez percepția despre mine. Apoi, răsare gândul ăla care nu-mi dă pace. Şi eu să fiu, aș vrea să știu. Nu m-aș purta altfel, dar aș vrea să știu. Omul ăla e așa cum e, cu toate pe care le duce ȋn spate. Nu e corect din partea mea să tac.

Habar nu am cum stau lucrurile de fapt, probabil că undeva la mijloc, poate că ȋn niciun fel pe care mi-l imaginez eu și nu știu să fac slalom printre tot ceea ce simt. Treaba asta mă împiedică să fac o mulțime de lucruri sau le fac cu jumătate de măsură, pentru că niciodată nu sunt până la capăt nici cal, nici măgar.

Ieri, un puștan m-a rugat să mă dau cu el într-o tiribombă ȋn parc. În mod normal, aș fi spus nu pentru că na…amețeală, greață, frică, n-am mai făcut asta de atâta timp, dacă mi se face rău acolo, dacă îmi ies bilele pe nas?

Nu știu nici acum de ce am spus da și am spus-o fără să stau prea mult pe gânduri, ca nu cumva să chicken out și să dau înapoi. Tot „zborul” a durat fix două minute. M-am dat jos de acolo un pic amețită, dar atât. Ce să vezi? Nu am murit, nu am pățit nimic, nu mi-a fost prea rău. Atunci când eram sus nu m-am gândit decât la vântul ăla care alerga ȋn jurul meu și la decizia grea, dacă să închid sau nu ochii. I-am ținut deschiși și bine am făcut. Nu doar pentru că mi-a fost mai puțin rău, ci pentru că așa am putut să-l văd pe puștiul care râdea cu gura până la urechi ținându-mă de mână, că am putut să văd culorile din jur, că pentru o clipă am fost suficient de înțeleaptă să ridic ochii și să văd un nor atârnat deasupra noastră. Atât mi-a trebuit. În clipa aia ȋn care am văzut un nor ca o vată de zahăr nu m-am mai simțit redusă la bolile mele, ci am fost din nou Andreea aia care eram înainte.

Ultima dată m-am dat într-o tiribombă d-asta ȋn Prater ținând de mână un bărbat, nu un puștan care ţipă de bucurie. Atunci eram altă persoană și parca m-am bucurat mai puțin; nu era nimic altceva decât o tiribombă colorată dintr-un panair ȋn care te dai de plictiseală sau doar ca să bifezi ceva acolo. Acum mi-a fost încercare și piatră care mi-a căzut din spate. Mi-a fost bucurie și copilărie. Nu am simțit că mi-am depășit o limită care mă apasă de zece ani, doar că am făcut ceva ȋn plus pentru mine.

Acum ceva timp aș fi râs tăvălindu-mă dacă mi-ar fi zis cineva că simplul fapt de a mă cocoţa ȋn scaunele alea va însemna pentru mine o decizie.

E complicat de explicat cum un gest atât de mic are o astfel de încărcătură. Mă uit ȋn jur și pentru toți oamenii pe care ȋi știu, gesturile mici au devenit cele mai grele. Ne e frică și nu știm ce să facem cu frica aia. Sunt convinsă că dacă aș fi stat pe gânduri o secundă ȋn plus înainte de a spune „mă duc eu”, nu s-ar mai fi întâmplat.

Şi acum stau și mă gândesc așa: daca eu însămi m-aș gândi mai puțin la toate căcaturile, poate și ceilalți ar ajunge să nu mă mai reducă la ele. Cine știe…


SKIN ON SKIN X

Da’ de ce eu? Cum ţi-a venit ţie aşa? De unde până unde? E aberant. N-are cum! C’mon, fii serios, doar nu o să cred aşa ceva !?!
M-ai înnebunit. Jur că m-ai înnebunit cu un milion de întrebări la care nu am ce să-ţi răspund; nu ştiu să îţi zic mai mult decât până acum…şi tu iscodeşti. Nu citeşti Manuscrisele de la Marea Moartă, femeie, încerci doar să faci un bărbat să-ţi spună de ce te place. Îţi dau de fiecare dată acelaşi răspuns şi tu insişti şi revii şi mă întrebi din nou, de ce tu?
Uite, o să îţi povestesc din nou. Mă asculţi? Stai aici lângă mine, închide ochii în timp ce-ţi ţii mâinile încleştate pe cana galbenă cu cafea; de ce mai bei cafea la ora asta, între noi fie vorba, habar nu am; mai bine m-ai ţine pe mine de mână, dar nu contează, nu mai contează. Te simt cum te pierzi în linişte, cum te risipeşti ca aburul cafelei, în timp ce mă ţii de mână, pentru că nu crezi. Nu ştii să crezi.
Închide ochii, ascultă şi taci.
Te-am auzit râzând. Ăsta e primul lucru pe care mi-l amintesc despre tine. Înainte să mă dezmeticesc, să-mi dau seama exact cine e la masa aia, pentru că nu vă ştiam pe toţi, înainte de a te vedea, te-am auzit râzând.
Te auzeai de pe alee, de dincolo de gardul terasei şi m-am întrebat cine-o fi? Cine râde aşa, cu atâta poftă. M-am gândit că o să caut la toate mesele acea persoană, pentru că aş vrea să o cunosc. Apoi m-am apropiat de voi şi mi-am dat seama că nu va trebui să te caut nicăieri, că stai la masa corectă şi eu vin exact spre tine. M-am speriat. Parcă nu erai tu, parcă nu aveai ce să cauţi acolo. Aş fi vrut să nu te ştie niciun cunoscut, să te descopăr eu, continent nou, să te ţin pentru mine.
Nu mi-ai răspuns la salut; nici măcar nu m-ai auzit. M-ai întrebat peste câteva minute cum mă cheamă. A început toată lumea să râdă şi tu te uitai la mine cu ochii mijiţi de râs şi de prea multă noapte. Râdeau toţi şi o clipă am crezut că a înţeles toată lumea că sunt pe punctul de a mă ridica de pe scaun şi de a îmi înfige mâinile în părul tău să te sărut. Lung, apăsat, şi cu ură, să-ţi înăbuş hohotele de râs, să-îţi muşc buza de jos, să te doară, să văd un fir de sânge cum ţi se prelinge pe buze, să te gust, sânge amestecat cu lacrimi.
M-am ridicat de la masă şi în ultima clipă m-am dus la bar. Îţi mai aminteşti? Ai început din nou să chicoteşti, şi barmanul m-a întrebat de trei ori ce vreau. Nu te auzeam decât pe tine, încercam să disting ce spui. Îmi bubuiau urechile şi sângele în tâmple, îmi încleştam degetele pe pahar, ca să nu mă reped la tine.
Atât. Asta a fost tot. Te-ai ridicat şi ai plecat.
M-a ars câteva zile, senzaţia aia înăbuşită cu greu, de a îţi muşca buza de jos, şi dintr-o dată m-ai sunat. Pur şi simplu. M-ai sunat să mă întrebi o prostie. Nu mai ştiai cum mă cheamă, mi-ai spus că nici faţa mea nu ţi-o mai aminteai foarte bine, ţi-ai cerut scuze, dar a trebuit să mă suni. Nu mai râdeai de data asta. Aveai tonul grav, serios, al unui om care vorbeşte cu un străin, pentru că doar atât îţi eram. Un străin. Te-aş fi ţinut la nesfârşit la telefon, să-mi dau seama dacă ai înţeles, dacă ai văzut, dacă mi-ai simţit dinţii înfipţi în buza ta de jos, dacă ţi-ai simţit pe buzele uscate gustul de sânge.
M-am gândit la asta şi mai târziu, când m-ai luat prima dată de mână, după o grămadă de timp şi o grămadă de hohote. Ţi-am strâns degetele în palma mea, să mă răzbun pentru buza aia nemuşcată la timp. Te-am întrebat dacă îţi mai simţi pomeţii de la atâta râs şi te-ai uitat urât la mine.
Atunci m-ai întrebat prima dată de unde a venit, de unde a apărut. Ce aş fi ştiut eu să îţi răspund? Că a fost râsul tău în noapte, că au fost privirile înfipte în gol, o fracţiune de secundă cât să crezi că nu te vede nimeni, că dispari, cuta dintre sprîncenele tale, care apărea când şi când, şi eu nu ştiam de ce, că a fost felul în care te-ai ridicat de pe scaun în seara aia? Ce să îţi răspund? De ce? Poate pentru că nu am mai auzit pe nimeni râzând în felul ăla vreodată şi pentru că nu crezi nici acum nimic.
Cafeaua ţi s-a răcit între palme. Stai lipită de mine şi mă asculţi cum îţi povestesc râsul din noapte, cum îţi povestesc privirile goale, stai tăcută lângă mine şi cuta dintre sprincenele tale nu mă lasă să îţi povestesc firul de sânge care ţi se prelinge pe uscăciunea buzei de jos, şoapta ta întreruptă, în dreptul pieptului meu skin on skin baby…atât vreau.
Atât. Ascultă şi taci.
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire X