#BUCKETLIST

– Băi, zi-mi şi mie ce să mai scriu. Zi-mi, că nu mai am absolut nicio idee.
 – Hmmm… Ştiu sigur despre ce nu mai vreau să scrii. Nu mai vreau să scrii despre flori, fete, băieţi, iubiri pierdute, regăsite, moarte, ȋngropate, resuscitate, gusturi coclite, cenuşii şi altele asemenea, din coşul tău cu „bunătăţi”.
 – Bine, numa’ să nu-mi zici să scriu despre cur, că a mai avut cineva ideea asta şi e deja fumată. Dă-mi o idee şi-ţi dau un leu.
Pe vremuri, ȋi dădeam lu’ tata cincizeci de bani să-mi cureţe pantofii ȋnainte să plec la şcoală, da’ na…alte vremuri, alte tarife.
Mi-a zis să scriu despre my bucket list.
Trecem peste faptul că am ȋntrebat cu candoare ce rahat e aia, că nu am ȋnţeles niciodată prea bine conceptul, sau dacă e vreo diferenţă ȋntre bucket list şi wish list.
Mbon, ideea era să scriu funny şi altfel decât toate celelalte bucket list-uri despre care am mai văzut pe ici pe colo, adică “să te gândeşti tu, #deadevăratelea ȋncotro vrei să mergi şi ce-ţi doreşti tot #deadevăratelea să faci, până mai ȋncolo”.
Cum mi-a trecut deja momentul cu ce să faci musai până la #douăjdeani, până la #treijdeani, până la #treişcincideani, şi oricum treburile alea serioase cu milionu’ de euro, cu adopţia de copil, cu voluntariatu’ şi cu coperta People o să le las pentru data viitoare când o să mai aibă şi altcineva ideea de a mă mai pune să scriu despre #mybucketlist, povestea ȋncepe să se complice şi treaba e că mi-ar plăcea să explic şi de ce aş vrea să fac cutare sau cutare chestie.
So: #mybucketlist
– să scriu o carte  pentru că am visat de când mă ştiu la asta, adică e practic visul cu care m-am născut deja programată şi nu neapărat că m-aş imagina vreun talent ȋn domeniu, doar că na, it’s #mybucketlist, pot să-mi propun whatever the fuck I want
– să joc fotbal cu un fotbalist celebru. Nu tre’ să fie neapărat CR7 şi nu mă deranjează nici să fie retras din activitate, dacă ȋl cheamă Raul, sau Van Basten, sau Maldini…zic şi io…
– să merg să-i fac creierii zdrenţe Simonei la New York, şi să nu merg singură. Elena e must have ȋn excursia asta, că e promisă de mult…şi uneia şi celeilalte. Tre’ să văd MOMA şi tre’ să mai văd şi dacă ce zice Alicia Keys ȋn melodia aia fix aşa e: “concrete jungle, where dreams are made of, and streets that makes you feel brand new” and other
– să fac bungee jumping, chiar dacă va fi ultimul lucru pe care ȋl voi face ȋn viaţa asta, pentru că de atâtea ori mi-a dat târcoale moartea ȋncât un rahat de săritură e mai puţin extremă decât alte sărituri extreme pe care le-am făcut
– să ȋnvaţ să ȋnot, pentru că sunt aproape convinsă că nu voi avea curaj şi nu voi fi niciodată ȋn stare să fac asta, pe lângă mersul pe bicicletă, sau pe role, sau ȋn general orice ȋnseamnă altceva decât propriile-mi două tălpi pe pământ şi chiar mă frustrează să invidiez toţi ciutanii prin parcuri
– mamă, te rog să nu citeşti asta, ok? #sportextremgensexcuofemeiesaumaimultesaualtcevaȋngenulăstadaroricumpreaextrempentrugustultău
– să ȋncep să vorbesc mai mult cu oameni necunoscuţi pe stradă, aşa random, pentru că acum eu  nici cunoscuţii nu-i văd, că merg de zici că am cinci beţe ȋnfipte-n fund, ȋn acelaşi timp cu ochelarii de cal, foaaarte minuţios aşezaţi pe “cârmă”
– să merg din nou pe tocuri, pentru că asta nu ar ȋnsemna decât că…ei bine, I’m well again şi că toate alea din urmă chiar sunt rămase-n urmă, la fel şi
– do a budoir photoshoot, pentru că asta ar ȋnsemna că am mai ȋnvăţat ceva, că am mai crescut un pic şi că finally, am făcut pace cu mine
– back to Tuscany, well, just because it’s Tuscany
– să merg cu Trans Siberianul, nu de alta, dar Jules Verne şi toată literatura rusă pe care am ȋnghiţit-o ca pe aspirina zilnică ȋn ultimii nouă ani
– să ajung cu my significant other ȋn Mongolia. Sorry darling, aia e; să nu zici că n-ai ştiut, sau la o adică, pot să-ţi fac o concesie pentru America de Sud. Toată
Mda şi am mai dat şi un leu, pe lângă toată treaba asta…

DESPRE FOTBAL

Tata era rapidist. Nu ştiu cum a devenit rapidist, dar nu îmi amintesc să îl fi auzit vorbind vreodată despre o altă echipă. Cum eram mai mult băiatul tatei decât fata mamei şi petreceam foarte mult timp împreună, ne uitam amândoi la meciurile, destul de puţine, care se dădeau pe vremea aia la televizor. De fapt, ne uitam la toate transmisiunile sportive, dar cu cea mai mare plăcere urmăream împreună fotbal şi tenis. Mi-a explicat cu răbdare regulile, mi-a desenat, mi-a povestit, m-a învăţat să văd frumuseţea sportului.
Tatei îi era drag să mă vadă că stau cu el şi mă uit la fotbal, îi plăcea să o surghiunim pe mama, care era în minoritate, în altă cameră. Câteodată mai şi glumea: te uiţi la fotbal de parcă o să îţi dea de mâncare. Mai fă şi tu altceva; habar nu ai câte cepe sa pui la o ciorba. Fotbalul nu mi-a dat de mâncare, e drept, dar la un moment dat, prin 2002 am încercat să mă angajez la un ziar de sport. Nu a fost să fie atunci.
Într-un alt punct, viaţa m-a făcut să cunosc îndeaproape un om care lucra în domeniu. Nu am reuşit să îl convertesc la „dinamovism”, e drept că nici nu-l interesa, dar datorită lui am vazut o mulţime de meciuri frumoase şi să capăt autograful lui Roberto Carlos. Nu a fost Raul, aşa cum îmi dorisem, dar episodul ăsta e o altă poveste marca „micile ironii ale vieţii”.
Cu mult timp în urmă, să fi avut eu 6 ani, sau mai puţin de atât, tata m-a întrebat cu ce echipă ţin. I-am răspuns: „cu Dinamo, Miciulică; cu Dinamo”. Îmi amintesc că a pufnit în râs…”păi sigur că ţii cu Dinamo; e pe primul loc. Normal. Asa faceţi voi puştanii: mereu ţineţi cu ăia de pe primul loc”. Mi-au dat lacrimile de ciudă, am încercat din răsputeri să-l conving că nu-i adevărat, că nu o să mă sucesc niciodată, că mereu voi ţine cu Dinamo, orice ar fi. Nu ştiam cum să-i explic, nu aveam destule cuvinte, că îi idolatrizam pe Klein şi Mateuţ. De încăpăţânare, de drag, sau cine ştie de ce, lucrul ăsta nu s-a schimbat; tot cu Dinamo ţin şi acum.
La primul meci, tot tata m-a dus. Cred că se juca un meci de cupă la Medgidia. Atât am bâzâit pe lângă el, încât până la urmă l-am convins să mă ia şi pe mine. Nu ar fi avut nicio tragere de inimă, ar fi stat şi el cu colegii de la fabrică, dar nu l-a lăsat inima să mă dezamăgească. Îmi amintesc şi acum emoţia care mă cuprinsese apropiindu-mă de stadion, se auzea de afară vuietul…sentimentul de groază când am intrat în incintă. Totul era imens pentru mine, plus că nu mai văzusem niciodată atât de mulţi oameni strânşi în acelaşi loc…şi zgomotul…făcut de mulţime. Deliciul acelui moment îl trăiesc şi acum când intru într-un stadion.
Nu am văzut mare lucru pentru că eram prea mică de înălţime. În a doua repriză (pauza a ţinut o eternitate) m-a ridicat tata pe umeri. Imaginea aceea nu mi se va şterge niciodată din memorie. Ştiu că atunci am început să scandez şi eu. Colegii lui s-au întors amuzaţi către noi, au început să râdă şi unul dintre ei, zis Talanu’ mi-a dat un steag tricolor. Îl mai am şi acum, îl păstrez cu sfinţenie aşa zdrenţuit cum este. Ştiu că după meci am povestit zile în şir cu tata; nu îmi trecea entuziasmul.
De atunci am fost la multe meciuri; unele mai importante, altele din divizia a doua, am scandat golăneşte, m-am ascuns de jandarmi; mereu îl sunam pe tata şi îl lăsam şi pe el să asculte vacarmul, cântecele de pe stadion, scandările, dar nimic nu va egala acel prim meci la care am fost.
Mă uit şi acum la fotbal, dar ceva din era romantică s-a pierdut. Mercantilismul mă îngreţoşază un pic, nu pot suferi vedetismele şi eroii de carton, oamenii aceia care joaca, nu cu sufletul, ci doar cu buzunarul, milioanele vehiculate şi aruncate cu nonşalanţă; uneori nu mai văd frumuseţea sportului în sine…şi e păcat…chiar ştiu ce-i ăla un off-side.