La capătul aleii ce duce la mormântul bunicii se află o cruce pe lângă care am trecut ani în şir fără să o bag în seamă. Nu mă interesa, nu mi-a stârnit curiozitatea nici măcar când eram copil, iar copiilor de regulă nu le scapă nimic. Pentru mine, ani la rând a fost doar un reper, mă ghidam după ea ca să nu ratez aleea.
Vizibil mutată de la locul ei, crucea stătea strâmbă pe un maldăr de moloz şi pământ, mereu acolo, năpădită de bălării, sau îngropată în zăpadă. Nu ştiu dacă este cioplită în piatră, sau turnată din ciment într-o matriţă.
M-am oprit pentru prima dată în dreptul ei şi m-am hotărât să încerc să descifrez ce scrie pe ea. Nu mi-a fost greu. Literele sunt vizibile încă, săpate adânc, fără a fi ascunse vreun pic de licheni. La baza pietrei funerare se mai poate distinge încă o coroană de laur, iar în partea de sus este loc pentru două fotografii, însă pe ea este înscris un singur nume.
„Aici odihneşte robul lui Dzeu Nicolai I Mihail născut în comuna Lehova Macedonia în anu 1877 decedat la 10 ianuar 1927”.
Imaginaţia mea a luat-o razna. Oare cine este acest bărbat care s-a născut în Macedonia şi a murit în Medgidia, îngropat singur într-un mormânt pentru două persoane? Ce s-a întâmplat cu familia lui de nu a mai avut nimeni grijă de el, cât de singur era de fapt? Mă gândeam că acea piatră de mormânt trebuie să fie veche, dar nu m-am aşteptat să aibă aproape nouăzeci de ani.
În mintea mea mustind de Milorad Pavic şi de legendele şi simbolurile lui profund balcanice s-a brodat o poveste de dragoste complet şi inevitabil nebună.
Mi l-am imaginat pe acest bărbat născut sub domnia lui Asaf Paşa, cum a crescut în Macedonia, cum a venit aici, îmi imaginez că nu i-a fost greu să se adapteze în acele vremuri, că diferenţele de mentalitate nu erau prea mari, îmi imaginez cum a adus cu el legendele şi poveştile de la el de acasă, patimile şi dorurile lui.
