Îmi plac trenurile şi gările.
Mereu mi-a plăcut să mă plimb cu trenul; cu cât mai lungă distanţa, cu atât mai bine.
Îmi plac nopţile în trenuri, curgerea diferită a timpului, fantomele desenate de stâlpi pe marginea drumului, oamenii fantomatici din gări, oameni către care destinul tău se deschide o fracţiune de secundă; poate îi mai revezi vreodată în viaţă şi habar nu ai că vă ştiţi deja.
Îmi plac căile ferate de la câmpie: când e năucitor să te uiţi în zare, să nu ţi se lovească privirea de nimic, să pară că stai; să te uiti aproape cu nasul lipit de geamul aburit şi să se învârtă totul ameţitor pe lângă tine, ca un decor hollywoodian, de mucava.
Îmi plăceau mai mult trenurile când aveai voie să fumezi pe coridor şi în fiecare tren parcă filma Tarkovsky; lumina chioară a becurilor, oameni cenuşii cu obrajii supţi şi ochii înfundaţi, mirosul acru de timp care trece cu şuier pe lângă tine…
Mereu mi-au plăcut gările, cu mirosul lor acru de sudoare, imund şi lipicios, amestecătura de oameni, de parcă o gură uriaşă şi ştirbă a mestecat prost şi a scuipat la grămadă oameni de toate felurile. Îmi plac graba din care rar se ostoaie cineva să se uite în jur, freamătul, nerăbdarea, privirile fixe către peroane şi tabele, pupilele dilatate.
Uneori câte unu’ se mai opreşte să se uite în jur, să studieze. De cele mai multe ori este hoţ.
În toate gările, în toate trenurile, oamenii simt nevoia să intre în vorbă, să-ţi povestească, să-ţi spună viaţa şi necazurile, să-ţi împărtăşească cele mai nebuneşti secrete pe care le au. Se simt toţi apăraţi de decor, de gândul că nu te vor mai vedea niciodată; aruncă şi împovărează cu gândurile lor, împrăstie suflete în buzunarele necunoscuţilor din faţă.
Într-un an, am plecat pe 1 ianuarie de la un Revelion pe care l-am făcut la Zărneşti şi în noaptea aia am rămas în Gara de Nord. Una dintre cele mai ciudate faune pe care mi-a fost dat să o văd în viaţa mea părea că se strânsese atunci, acolo. Gardienii au băgat de câteva ori capul in sala de aşteptare, au ascultat un pic poveştile, apoi ne-au lăsat în pace.
Instinctiv, la un moment dat, ne-am adunat pe o bancă trei persoane: eu, o bătrânică cochetă şi ţicnită, un tânăr pe jumătate ciudat, pe jumătate dubios. Până dimineaţa, tânărul pe care nu am aflat niciodată cum îl cheamă m-a desenat non stop. Avea un caiet jerpelit în care şi-a notat tot felu’ de lucruri şi în care a desenat. Nu a vrut să îmi arate când l-am rugat, a vorbit foarte puţin toată noaptea. Se uita la mine, zâmbea şi desena. Atât mi-a spus: că mă desenează ca să nu mă uite.
Bătrâna a vorbit neîntrerupt, mi-a povestit, mi-a explicat o mulţime de lucruri, pe ton neutru şi liniar. Vorbeam toţi trei în şoaptă, aplecaţi conspirativ unul spre celălat, deşi nu avea cine să ne audă; împărţeam taine. Eram doar noi trei pierduţi de lume în haloul de lumină chioară şi lăptoasă.
O bucată de timp, a vorbit doar bătrâna. Eu scriam, tânărul desena aşezat lălâu în scaunul lui. Nu părea să o deranjeze că nu o ascultă nimeni. Zâmbea şi povestea. M-am oprit din scris şi am ascultat-o. Nu-mi mai amintesc decât că la un moment dat mi-a spus că singurul lucru pe care îl ai împotriva tuturor este zâmbetul. Cu asta nimeni nu poate să se lupte, nimeni nu ştie cum. Pare un clişeu prăfuit, dar rostit de ea, în atmosfera fantomatică a Gării de Nord, pe 2 ianuarie la patru dimineaţa dădea impresia că a găsit adevărurile supreme ale vieţii, că te invaţă matusalemic să te aperi de tot şi de toate.
Nu mai ştiu care, cum, în ce ordine şi direcţie au plecat. Când m-am suit în trenul de la ora şase spre Constanţa am adormit aproape imediat. Era cald şi timpul trecea altfel înăbuşit în zăpada care căzuse peste noapte.
O clipă am crezut că i-am visat, că mi i-am imaginat. Am deschis caietul în care îi povestisem. Erau acolo. Ar trebui să caut caietul de atunci, să-i reîntâlnesc. Mi-e dor de ei.
